Livia Toma Elisabeta, „badante” la Follonica (provincia Grosseto), are un vis: să scrie un roman. Cotidianul „Il Tirreno” a publicat povestea Liviei, emoţionată de felul cum a fost tratată de italieni. Bătrânul pe care îl îngrijea a murit, iar ea înainte de a se muta a scris tuturor locatarilor din bloc: «M-aţi tratat imediat fără nicio prejudecată»
Vrea să scrie un roman. Povestea deja de mai multă vreme o are în minte. Povestea unei femei, care după ce a suferit a găsit forţa şi curajul de a se reface. «Aş vrea să scriu un roman, sunt ani de zile de când vreau să fac acest lucru, însă îmi lipseşte timpul», explică la „Il Tirreno” Livia Toma Elisabetta, 50 de ani.
Numai timpul îi lipseşte, fiindcă talentul nu-i lipseşte. Ştiu bine asta zecile de familii care populează o clădire de locuinţe din Follonica, unde acum câteva zile Livia a afişat o scrisoare în hol.
«Vă mulţumesc pentru toate saluturile pe care mi le-aţi dat cu atâta amabilitate, fără prejudecăţi – se spune în scrisoare. Vă doresc vouă tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare (ca vârstă), multă sănătate şi să nu aveţi niciodată nevoie de o îngrijitoare»
Deja sunt opt ani de când face această profesie, în regiunea Maremma. Ultimii trei i-a petrecut tocmai pe via Pio La Torre numărul 3, unde îl îngrijea pe domnul Brunello, dispărut în urmă cu câteva zile în pragul vârstei de 86 de ani. Odată cu el, munca Liviei s-a terminat la Follonica şi acum se pregăteşte să se mute la Tatti, unde a găsit deja un alt loc de muncă.
Însă înainte de a pleca a dorit să-şi ia la revedere de la locatari printr-o lungă scrisoare, mulţumindu-le pentru fiecare cuvânt amabil, pentru fiecare privire binevoitoare, pentru fiecare tip de ajutor pe care i l-au oferit. Aşa, fără prejudecăţi. «Vă asigur că nu este simplu să găseşti un teren liber de prejudecăţi – explică Livia. Din acest motiv am vrut să vă mulţumesc».
Scrisoarea pe care a lăsat-o în holul blocului e plină de sentimente.
«Ospitalitatea dumneavoastră a fost magnifică pentru mine, o simplă îngrijitoare». În realitate, Livia este profesoară de franceză-română, cu o pasiune infinită pentru scris, care o determină în timpul liber să scrie poezii, aforisme sau mici paragrafe de proză.
«Ştiţi care era adevăratul meu vis imediat ce am ajuns în ţara dumneavoastră? – mărturiseşte ea. Să traduc basmele româneşti, care sunt foarte frumoase, în italiană». Trăsăturile ochilor săi ascund aproape întreaga sa privire, însă în timp ce îşi povesteşte viaţa nu reuşeşte să-şi ascundă emoţia. «Da, îmi place mult să scriu». Întrebarea spontană este cum a ajuns aici, la etajul şapte al unei periferii din Maremma, şi răspunsul său este o operă de artă în sinteză: «Viaţa».
În urmă cu mai mulţi ani profesoara noastră a trecut printr-un divorţ dificil şi dureros, trebuind apoi să-şi îngrijească de una singură fiul: salariul de profesor nu-i mai ajungea pentru a-i permite acea viaţă pe care a vrut ea să i-o ofere, astfel în 2007 soseşte în Maremma, la Tatti mai exact, şi îşi lasă la o parte cărţile pentru a se pune la dispoziţia celor care au nevoie.
Abilitatea sa cu limbile străine o va ajuta să asimileze italiana, însă în acelaşi timp face neplăcuta cunoştinţă cu prejudecăţile. Ceea ce însă nu a găsit la Follonica, pe via Pio La Torre numărul 3.
«Vă doresc tuturor un drum senin în viaţă, conduşi de stele, zâmbete, raze de soare şi multă dragoste – scrie în scrisoarea sa de rămas-bun –, aceea care nu cere recompensă».
Apoi se scuză, înainte de a avansa sfaturi pentru locatari. Unul este pentru «toţi bunicii şi părinţii de a avea, în ciuda tuturor problemelor, răbdarea de a-şi asculta copiii şi nepoţii: noua generaţie are nevoie să fie auzită şi ghidată cu delicateţe şi înţelepciune»; acelaşi lucru este valabil pentru tineri, pe care îi sfătuieşte «să deschidă bine urechile şi să accepte toate cuvintele şi învăţăturile fiindcă înăuntrul lor se ascunde acel important „te iubesc!”».
Cuvinte minunate, pe care acum locatarii le păstrează într-o copie. «Vă doresc vouă tuturor să puteţi vorbi o singură limbă: cea a inimii».
(Il Tirreno)
TEXTUL SCRISORII LIVIEI
«Mulţumiri. Am avut norocul să cunosc o mică comunitate, care locuieşte în blocul de pe via La Torre 3. Vă mulţumesc pentru toate saluturile pe care mi le-aţi dat cu atâta amabilitate, fără prejudecăţi.
Mulţumesc tuturor celor care mi-au deschis uşa caselor lor şi în special celor care şi-au deschis sufletele şi m-au primit cu blândeţe şi amabilitate. Vă doresc vouă tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare (ca vârstă), multă sănătate şi să nu aveţi niciodată nevoie de o îngrijitoare.
Vă doresc vouă tuturor un drum senin în viaţă, ghidaţi de stele strălucitoare pline de înţelepciune şi înţelegere atunci când întunericul vă înconjoară, de zâmbete când totul devine obositor, de raze de soare care să vă încălzească când lumea pare rece şi de multă, multă IUBIRE. Aceea care nu cere nicio recompensă. Acesta este punctul de plecare în fiecare drum al vieţii. Scuzându-mă îmi permit să-i sfătuiesc pe toţi bunicii şi părinţii să mai aibă, în ciuda tuturor problemelor, răbdarea de a-şi asculta copiii şi nepoţii.
Noua generaţie are nevoie să fie auzită, şi apoi ghidată cu delicateţea şi înţelepciunea care vine dintr-o experienţă de viaţă. Astfel, îi sfătuiesc pe toţi copiii şi nepoţii să deschidă bine urechile şi să accepte toate cuvintele şi învăţăturile părinţilor şi bunicilor, fiindcă înăuntrul lor se ascunde acel impotrant „te iubesc!”. Numai astfel puteţi trăi cu entuziasm o viaţă plină de bucurie în afara nesiguranţelor şi fricilor. Amintiţi-vă că ei sunt aici numai pentru o perioadă, şi au făcut şi fac sacrificii pentru bunăstarea voastră. O comunicare deschisă, o îmbrăţişare plină de iubire, o sărutare a mâinilor care au lucrat sau lucrează pentru a construi şi întreţine o familie, un zâmbet larg într-un moment dificil, este cea mai bună terapie pentru toate problemele. Vă doresc vouă tuturor să puteţi vorbi o singură limbă: cea a INIMII.
Cu respect,
Livia Toma Elisabetta
