Doina Butnaru este o româncă frumoasă și aprigă, aşa cum sunt moldovencele. Trăieşte de ani buni în Italia, are o familie frumoasă, o viaţă fericită şi o mică afacere. Am vorbit mult cu Doina, aşa cum am vorbit şi cu alţi români din diaspora. Unii se zbat, muncesc, au reuşit afară cu adevărat. Dar nu uită de unde au plecat. Şi vor să ajute şi alţi români.
Pentru asta, sunt respectaţi sau nu. Uneori reuşesc să ajute, alteori nu. Oare de ce? O las pe Doina să se prezinte.
Doina Butnaru împreună cu români din asociație
Cine eşti tu, omul Doina Butnaru? Unde te-ai născut, copilărit, ce şcoli ai făcut?
„Numele meu este de fapt Doina Bezea, Butnaru e numele pe care am ales să-l port după divorţ, doream să am acelaşi nume cu băieţelul meu Denis. Sunt născută în Iaşi, locul natal al mamei mele dar am crescut în Focşani de unde era tată. Aici am locuit până acum 5 ani. Provin dintr-o familie numeroasă formată din 5 fraţi. Din toţi, 3 suntem în Italia, doi au rămas în România împreună cu tatăl. Eu sunt cea mai mare şi practic mi-am crescut fraţii.
Copilăria mea nu e una dintre cele care îţi inspiră nostalgia locurilor natale, a nebuniilor,poveştilor. E o copilărie tristă şi plină de întâmplări care m-au maturizat mult prea timpuriu, inutil să povestim lucruri apăsătoare.Mă limitez la esenţial. Sunt rodul a ceea ce a implementat trecerea mea prin viaţă.
Fiecare persoană cu care am venit în contact şi-a adus aportul asupra personalităţii mele. Fiecare moment a fost marcant în bine sau rău. Sunt fericită cu ceea ce sunt acum după o luptă aprigă.
De mică am cântat obţinând numeroase diplome astfel am urmat Şcoala de muzică şi arte Ştefan cel Mare din Focşani. Am fost profesor suplinitor de muzică imediat după terminarea liceului apoi m-am înscris la o şcoală postliceală sanitară. Părinţii mei nu aveau bani să pot urma o facultate în centrele universitare Iaşi sau Bucureşti şi am ales o cale de mijloc: postliceală sanitară cu profil medicosocial.
După terminarea acesteia am luat prima pe lista examenul pentru ocuparea postului de asistent social la Spitalul Judeţean Focşani. Am fost printre primii asistenţi sociali din judeţ. Aşa am început să-mi construiesc viaţa…într-un domeniu care cerea multă profesionalitate, empatie, disponibilitate şi generozitate totodată.
Munca nu era remunerată cât s-ar fi dorit. Plecam la serviciu la ora 7.00 şi nu ştiam la ce ora mă întorc fiindcă mergeam pe teren în locuri puţin umblate pentru a identifica şi evalua cazurile sociale de care mă ocupam şi anume: copii părăsiţi de părinţi în spital, mame abuzate, bătrâni fără susţinători legali, adopţii, abuz…etc m-am înscris la facultatea de psihologie pentru a evolua pe plan profesional.
Între timp instituţiile s-au descompus iar postul meu de muncă şi-a găsit locul la Direcţia de Sănătate Publică. A fost poate cea mai frumoasă perioadă a carierei mele. Lucram la Biroul de promovare a Sănătăţii şi mă ocupam de educaţie contraceptivă în şcoli şi licee, educaţie antidrog, fumat, Hiv Sida. Tot pe atunci scriam câte un articol săptămânal în revista Stil de Viaţă şi mi-am căpătat câţiva fani importanţi în rândul tinerilor.
Mi-a plăcut mult acea perioadă. Îmi plăcea să stimulez dorinţa de cunoaştere a tinerilor şi aveam satisfacţia lucrului bine implementat în mintea lor mai ales cu privire la prevenirea bolilor cu transmitere sexuală/Hiv SIDA. Tinerii României sunt minunaţi dacă ştim să-i educăm.Au o sete de cunoaştere extraordinară.
Am participat la numeroase proiecte naţionale pentru promovarea sănătăţii. Am urmat o mulţime de cursuri specifice în Marketing, Proiecte PHARE, Adopţii internaţionale, Sindrom Down Managementul proiectului, Delincvenţă juvenilă.etc, multe şi interesante. După terminarea facultăţii mi-am găsit un job la Direcţia pentru Protecţia Copilului unde am obţinut postul de Şef Tutela şi Plasamente ale copiilor după care Şef Departament Supraveghere Specializată a Copiilor care săvârsesc fapte penale şi nu răspund penal.
Am un master în acest domeniu supervizat şi recunoscut de Poliţia Frankfurt care practic a făcut multe seminarii cu noi. În cadrul acestei direcţii am lucrat extraordinar în echipe pluridisciplinare pentru reeducarea comportamentului copiilor şi familiilor acestora în prevenirea acestor fapte cu caracter penal. Mi-a plăcut mult dar din păcate am renunţat la tot datorită sistemului.”
De ce şi când ai plecat din România, unde stai acum?
„Am plecat în Italia acum 5 ani după moartea mamei şi divorţ. Eram singură şi vulnerabilă. Tatăl copilului meu locuia în Germania, ne vedeam rar, doar în campania electorală. Iar mie mi se dăduse diagnosticul de “cancer”. A fost o eroare care mi-a schimbat viziunea despre lucrurile importante ale vieţii. A fost că o reeducare primară fiindcă eram la un pas să mor numai gândindu-mă la asta, nu aveam nimic.-Sunt chiar sănătoasă tun.
Am simţit la un moment dat că ţara nu mă merită. Poate părea o frază simplă dar e destul de incarcată afectiv. Sunt un om generos, corect şi profesionist. Din păcate sistemul nostru naţional mă intoxică, mă enervam zi de zi, simţeam în rutină prin simplul fapt că orice decizie a mea depindea de alţii, de politica locală sau de societatea care îţi condamnă orice acţiune. Vroiam mai mult de la mine însămi şi îmi doream libertatea.
Soţul meu era un om politic de opoziţie iar eu primeam des ameninţări indirecte. Dintre lucrurile care m-au făcut să îmi schimb viaţa profesională şi să fac orice altceva nu ceea ce am studiat se numără : angajarea unor nepregătiţi „cu pile” peste care eram şef, nepotismul din funcţiile româneşti de stat, obligativitatea de a fi într-un partid să poţi urca ierarhic şi lipsa de respect pentru cetăţenii României.
Sunt un om care mereu a spus ce a gândit fără teamă. Pentru mine România era prea mult dar nu în ceea ce-mi doream a fi deajuns ca să îmi găsesc liniştea. Ca majoritatea dintre noi, am venit în Italia la prietena mea cea mai bună ce locuia la Milano. Am lăsat totul în urmă: familia, cariera construită cu greu, mi-am luat copilul şi am plecat.
Nu cunoşteam o boabă limba italiană, mi-a fost greu dar având maşină şi câţiva bani,m-am descurcat să lucrez în posturi mici de 23 ore la curăţenie a unor case de bătrâni iar o perioadă m-am axat pe cursuri de limba italiană. Mi-era un pic ruşine de ceea ce făceam deşi fiecare muncă ar trebui să ne înnobileze. Eu înăuntrul meu eram altceva şi trebuia să lupt mult până să ajung să-mi folosesc instruirea.
Copilul a fost înscris imediat în clasa I deşi avea 5 ani şi jumătate şi împreună cu ei învăţam zi de zi câte un cuvânt nou. Apoi am lucrat pentru o agenţie imobiliară care închiria case românilor şi moldovenilor. După care ca agent de vânzări la o firmă de depuratori apă potabilă. Acum locuiesc în provincia Comozona cea mai dragă mie de pe teritoriul Italiei. Şi fiindcă sunt legată sentimental de acest loc mi-aş dori să rămân permanent aici.”
Ce faci, cu ce te ocupi, cum a fost acomodarea aici. Cum eşti tratată de români, de italieni?
„Acum sunt preşedintele unei asociaţii culturale, consilier social la Atletica Triangolo Lariano şi traducător autorizat de limba italiană-română la Tribunal. Sunt implicată în multe proiecte şi o mulţime de activităţi de voluntariat: Crucea Roşie, Caritas, Psihomotricitate în cadrul unui proiect zonal etc.
Cea mai mare dorinţa a mea este a schimba mentalitatea celor care au idei preconcepute despre români şi România. Şi mai mult de a schimba sau redirecţiona comportamentul nostru al românilor “rătăciţi” pe aici. Nu toţi suntem hoţi sau nerecunoscători ci sunt destui oameni frumoşi care merită şansa de a demonstra că am fost educaţi cum se cuvine, muncim cinstit şi ştim să trăim civilizat respectând ţară adoptivă.
Dar sunt şi foarte mulţi care practic nu au ce caută aici. Nu s-au acomodat, nu au de muncă şi nu au învăţat nici să vorbească după 10 ani. Decât să mănânce de la Caritas mai bine se întorc acasă şi caută să muncească acolo orice altceva.
M-am acomodat nu foarte repede dar destul de bine fiindcă m-am făcut apreciată în grupul de mămici care aveau copii la şcoală unde învaţă Denis. Astfel ele m-au luat sub aripa şi după ce ne lăsam copiii la şcoală, mergeam la cafea, mă corectau când vorbeam, îmi găseau mici munci prin zona (călcat, curăţenie,baby sitter, dog sitter…etc). Am făcut repede prietenii, le-am vorbit despre România şi le recompensam amabilitatea cu câte o salată beof sau sărmăluţe. Erau încântate de noi şi cultura noastră, două dintre familii au organizat să-şi facă o vacanţă în România. Eu le-am făcut detaliat traseul, închiriat popasul, restaurantul le-am dat sfaturile necesare cu privire la legislaţia rutieră, cultura noastră şi cred că le-am câştigat admiraţia şi mai mult. Au fost mulţumiţi şi ei au făcut acelaşi lucru pentru mine când am dorit să vizitez sudul Italiei.”
Cum s-a acomodat copilul? Ce părere are el?
„Denis e un copil inteligent care învaţă foarte bine. Fiind sociabil s-a acomodat destul de repede şi nu cred că ar putea fi fericit în alt loc. Iubeşte Italia, limba italiană şi cultura din această ţară. Are prieteni aici şi un univers constructiv în jur. Face sport, participă la competiţii, concursuri şcolare (şcoală la care învaţă este una dintre puţinele din Italia care foloseşte energie solară şi unde copiii învaţă informatică de mici).
Spune cu mândrie că este român şi doreşte să ajungă medic precum bunicul lui. M-a întrebat într-o zi “ Mami, aud mereu că vorbeşti la telefon cu românii care doresc să-şi facă cetăţenia italiană. Ei găsesc o scuză că o fac pentru copiii lor care doresc să aibă un post de muncă bun, meseria de medic te obligă să fii cetăţean italian? Pentru că eu sunt român şi doresc să respecţi asta, cât timp nu pot decide singur “. Acesta e copilul meu şi are numai 11 ani. E cel mai frumos lucru pe care l-am realizat.”
Vrei să te mai întorci în România? De ce?
„Să vă spun sincer, pentru moment România nu mă atrage să locuiesc acolo. Iubesc românii mei, mă uit cu drag la locurile pe unde am colindat căci datorită muzicii am văzut toată România însă dorinţa de a mă întoarce şi a începe din nou o viaţă acolo este foarte departe. Dar nu se ştie niciodată. Am acolo destul pământ cât să-mi pot construi şi întreţine o casă mai târziu. Dacă ne gândim la nivel politic şi internaţional, România este una dintre ţările care pentru moment îţi oferă siguranţă nefiind război sau motive de diverse atentate. Cine ştie?! Poate se vor schimbă mai mult lucrurile iar oamenii ei vor putea să revină acasă construind viitorul alături de familiile lor. Eu am tot ceea ce-mi doresc aici,în Italia. Copilul e cu mine, am o familie şi un om care mă iubeşte şi respectă. Nu doresc să devin cetăţean italian fiindcă România mi-e tatuată pe suflet. Eu nu sunt omul care caută oportunităţi speculând legile dar sunt atentă să trăiesc civilizat fără să deranjez pe nimeni: italieni, români. Iar italienii mă respectă, au încredere în proiectele pe care le prezint.”
Ce părere ai despre românii din diaspora, dar despre cei de acasă? Unde este viaţă mai grea: afară sau în România?
„Viaţa nu este grea în România dacă ai o familie unită şi echilibru sufletesc . Este greu să răzbaţi singur în toată nesiguranţa de acolo, este greu să fii satisfăcut profesional dacă ai ales să ai un post la stat şi nu te ţine nimeni în braţe, este greu să fii tu însăţi datorită mentalităţilor şi greu să ai încredere în viitor dacă nu găseşti un suport pe nicăieri. Ca să trăieşti trebuie să faci multe compromisuri şi să înveţi să taci căci dacă vorbeşti, tot degeaba o faci. Foarte puţine lucruri sau schimbat în România de 20 de ani.
În Italia eşti liber. Românii noştrii au reuşit să ocupe un loc fruntaş printre emigraţii din Italia. Se găsesc peste tot, în toate zonele dar mulţi se ascund. Nu sunt destui cei care fac parte din asociaţii, organizaţii ci sunt neidentificabili de multe ori. Nu înţeleg acest fenomen de evitare a conaţionalilor noştri. Mi s-a întâmplat să aud vorbindu-se limba română şi m-am îndreptat cu inima deschisă prezentându-mă grupului. Mi s-a răspuns în limba italiană şi s-au depărtat imediat.
Poate că unii sunt un pic agresivi în raport cu ceilalţi, pretind mult de la ei, unii îţi invadează viaţă pur şi simplu iar comportamentul de la servici e parcă poleit cu ură către ai noştri. Mai sunt şi mulţi şarlatani susţinuţi de către o instituţie din România care-i păcălesc dacă vor să-şi facă documente, cer suprapreţuri sau îi înscrie în diverse sindicate de la care nu au avantajele prezentate la început.
O parte dintre românii din Italia sunt timoraţi şi singuri, gândindu-se numai la munca lor şi la banii de trimis acasă. Nu sunt informaţi şi de aici pleacă practic ideea de a fi prinşi că o pradă uşoară. Însă am întâlnit persoane extraordinare şi serioase cu care pot aduce la bun sfârşit atât proiectel asociaţiei culturale cât şi fericirea mea personală. În Italia este dureros de greu să fii apreciat la justa valoare şi-ţi trebuie ani ca să poţi convinge de ceea ce eşti. Dar poţi realiza ceea ce ţi-ai propus. Italia te învaţă ce înseamnă respectarea legilor, respectul, prietenia necondiţionată, confortul, bucătăria extraordinară, sănătatea. Te învaţă că pe culmi urcă cei mai buni nu cei mai frumoşi fizic.
Părerea mea e că Italia trebuie să-şi aleagă locuitorii altfel îşi va pierde din frumuseţe şi originalitate. Cât despre România, cred că va fi bine dacă vom scapa de mentalitatea comunistă adânc înrădăcinată şi de parvenitism. Unii români nu au respect şi de aici pleacă de multe ori marginalizarea noastră pe unde trecem. Dar suntem oameni şi fiecare are un loc pe lume. Depinde de noi unde putem să trăim. Eu am ales să trăiesc în Italia şi pentru copilul meu. Dar sunt român şi nimic nu va schimbă asta vreodată.”
Gina Bradea
De același autor, blogul POFTA-BUNA
”Poftă bună” – blogul culinar al unei românce din Italia, succes de proporții
Mai citește și:
Viața unui fetițe cu părinții plecați. „E greu să creşti fără tată, să-l auzi numai la telefon”
