Maria Cristiana Tudose
Nu știu dacă viața mea ar fi fost mai ușoară sau mai grea în România, dar nu pot spune că n-am petrecut nopți gândindu-mă la cum ar fi fost dacă n-aș fi plecat și aș fi ales alt drum. Fiecare dintre noi s-a gândit măcar o clipă la posibilitatea de a se întoarce acasă. Toți avem povești diferite, fiecare vine dintr-o parte a țării și ascunde o poveste de viață de la care și eu aș avea de învățat.
Probabil nu realizăm, dar nu avem în comun doar cetățenia sau țara de naștere. Ne asemănăm pentru că am fost educați într-un anumit mod, am fost crescuți cu dorința de a obține onoare prin muncă, ni s-a explicat de când ne știm că nu ne putem baza decât pe familie și nu putem pierde timp, orice s-ar întâmpla.
Fiecare dintre noi a trebuit să se integreze într-o societate necunoscută. Când ajungi într-o altă țară, trebuie să bați la ușă și să te îndrepți către oameni cu pași mărunți. Nu pot spune că am avut parte de episoade de rasism, probabil pentru că trăiesc într-un loc în care oamenii sunt destul de înțelegători.
Ca orice om, m-am simțit un străin când n-am înțeles ce mi se spune, când nu înțelegeam câți bani trebuia să dau și eram nevoită să tac pentru că nu știam atât de multe cuvinte.
M-am simțit un om vulnerabil când se făceau glume asupra locului de unde vin, pentru că în acel moment nu aveam puterea pentru a înfrunta atâtea critici, nu mă simțeam destul de puternică pentru a spune că România nu înseamnă doar hoți, șmecheri sau femei în căutare de bani.
Aș fi vrut să-i duc la țară, la bunica, unde am învățat ce înseamnă sărăcie și modestie, care este adevăratul sens al cuvântului muncă și sacrificiu. Să le povestesc despre casa străbunicilor, despre mâncărurile delicioase, despre fericirea familiei strânsă în jurul unei mese, despre chipurile celor dragi lăsați în urmă, despre lacrimile celor plecați, despre pozele păstrate într-un telefon, despre lunile petrecute la muncă așteptând concediul pentru a petrece câteva zile cu cei dragi, acasă. Să mai continui? Voi înțelegeți rândurile mele pentru că ați trăit fiecare literă, fiecare lacrimă și fiecare moment. Cine n-a trăit, nu poate înțelege.
În timp am învățat să-mi apăr țara de unde vin și am câștigat încrederea oamenilor din jur. Le-am dovedit că și eu sunt un om ca ei, cu propriile valori și cu frică de Dumnezeu. M-am încăpățânat să-i ajut pe cei ca mine pentru că aici suntem toți singuri și ne putem baza doar pe familie.
Vreau să fiu sinceră, nu mă simt inferioară nimănui: chiar consider că tot ce am trăit m-a făcut să devin omul de astăzi. Chiar dacă eu sunt un străin într-o țară care a învățat să mă cunoască, pentru care la început eram un simplu călător, nu înseamnă că n-am drepturi și nu-mi pot spune punctul de vedere.
Nu înseamnă că cineva este îndreptățit să mă jignească sau să facă presiuni asupra mea. Nu înseamnă că trebuie să accept cuvintele celor care generalizează și nu înțeleg că există oameni buni și modești, dar și oameni care își clădesc viața prin minciună și furt. N-am nimic în comun cu a doua categorie și pretind să nu fiu amestecată cu cei care n-au o educație și își caută propriul interes făcând rău celorlalți.
Nu permit să fiu înjosită de un om care-mi este egal, dar se pretinde superior doar pentru că este născut în acel loc.
Drag cititor, probabil la început totul te va speria pentru că schimbările nu sunt ușoare și dorul de casă este o povară dureroasă. Printre atâtea griji, ești nevoit să te adaptezi unei societăți, o vei face din respect pentru țara care îți oferă o șansă către un viitor mai bun.
Orice s-ar întâmpla, nu uita că meriți respect și nimeni nu te poate judeca din poveștile altora. Păstrează-ți sufletul curat, nu uita valorile cu care ai fost crescut, nu pleca capul în fața nimănui și în caz de nevoie, cere ajutor. Respectă oamenii din jur și nu face rău.
Suntem toți oameni, indiferent de locul în care ne-am născut. Trăim într-o lume agitată, cu oameni care aleargă dintr-o parte în alta. Trebuie să ne acceptăm între noi, să învățăm unii de la alții și să ne integrăm. Suntem mulți plecați de acasă, dar vreau să cred că suntem un popor curajos, care pus în fața unei munci, nu dă înapoi.
Am plecat pentru ceva mai bun și nimeni nu ne poate judeca, chiar este un gest ce merită respect și prețuire. Să nu vă pese de ce spun alții, atâta timp cât munciți cu demnitate și duceți o viață corectă, nimeni nu vă poate cere socoteală.
Eu știu cum este țara mea, eu știu cum am fost crescută, ce mi-a lipsit și care îmi este povestea. Eu știu că sunt un om corect și îmi este suficient. Nu deranjez pe nimeni, nu judec după culoarea pielii, nu judec după religie, nu rănesc oameni și consider că ajutându-ne între noi, ca într-o mare comunitate, putem alina dorul de casă. Aici suntem toți prieteni.
Oriunde v-ați afla, dacă vreți să povestiţi sau pur și simplu să stăm de vorbă, îmi puteți scrie la adresa [email protected]
De același autor, blogul EU SUNT FEMEIE
Mai citește și:
