“La Repubblica” a scris 
povestea unui muzicant român de stradă care i-a cucerit pe napolitani. De şapte ani, la clapele unui vechi pian, românul Dorian Manea, de 28 de ani ii încântă pe trecătorii şi curioşii napoletani.
Strada ca scenă de şapte ani lungi, mâinile furioase apasă clapele stricate ale unui pian vechi. Un miracol de note şi talent, muzică clasică şi jazz, şi zeci de trecători cărora nu le vine să creadă: mulţi se uită în urmă uimiţi, mulţi rămân ore în şir să asculte, toţi dăruiesc o monedă şi un compliment.
Dorian Manea este un geniu al pianului. Român, născut la Bucureşti acum 28 de ani, este un artist obişnuit frecventator al străduţelor şi pieţelor din Napoli. Când cântă cade într-un fel de extaz contagios. Prin intermediul interpretărilor sale cântate prin improvizaţie şi acces la virtuozitate, reînvie Chopin, Renato Carsone, Oscar Peterson. Execuţii care îţi taie răsuflarea. În urmă se află istoria unei imigraţii grele, un tânăr muzician vagabond care ignoră sacrificiile şi restricţiile pentru un viitor care va urma, acel vis care încă de copil doreşte să-l realizeze: „Să devin un muzician celebru şi afirmat”.
Dorian zâmbeşte deseori, are vocea calmă, privirea profundă şi puţin nesigură, pielea închisă la culoare, ambiţiile constrânse să se reducă zilnic la o realitate de câştiguri sărace, „două sute de euro, când merge foarte bine, însă împărţim la cinci, un nimic...”.
Formaţia poartă numele său: Vasile la contrabas, sora Lidia care cântă, bateristul Alen Delon. O stâlcire a numelui? „Se cheamă aşa din cauza unei fixaţii a familiei pentru actorul francez”. Şi soţia Monica, de 26 de ani, cu ochi verzi foarte frumoşi, susţinerea feminină a unei vieţi aventuroase care a debarcat, după multe eforturi, într-un mic apartament din Mergellina.
Dorian a sosit în Italia în 2004 singur şi cu buzunarele goale. „Am găsit curajul să abandonez România pentru a-mi căuta norocul departe, conştient de faptul că voi trebui să o iau de la zero„. Unica alternativă, strada.
Deşi are 17 ani de experienţă şi diplomă de la conservator. „Tatăl meu era profesor de muzică, la cinci ani deja cântam cum puteam la pianul său. Mi-a valorizat imediat talentul, impunându-mi să studiez serios. Crescând mi-am dat seama că, oriunde mă prezentam, câştigam premii şi concursuri. La acea vreme mă întreţineam cu lecţiile private. Aici, în schimb, am plecat de la treptele cele mai de jos… Însă puţin îmi pasă de bani, mai devreme sau mai târziu se fac. Contează fericirea mea, când reuşesc să transmit emoţii oamenilor”.
O agendă plină de angajamente şi puţin timp liber. „Sâmbăta plecăm la Brindisi sau Taranto şi pe timpul săptămânii lucrăm la Napoli. Ne cheamă la petreceri şi nunţi, lipsesc de acasă de zece luni„.
Legat de prejudecăţile în privinţa românilor precizează: „La noi se spune „omul are cinci degete, toate diferite” şi persoanele trebuie să înţeleagă că vorbim de oameni printre oameni, provenienţa nu este relevantă, este o chestiune de educaţie individuală. Familia mea, de exemplu, era umilă şi civilizată şi, mai ales, bazată pe solidaritate reciprocă”.
Însă disconfortul e după colţ, „atunci când vreun comerciant mă insultă, ameninţând că va avertiza poliţia pentru „zgomote”. Dorian nu se dă bătut „şi seara, încă împreună, uităm de oboseală, luăm din nou instrumentele şi înregistrăm viitorul meu album, al cincilea, plin cu piese scrise de mine…”.
(sursa: La Repubblica)
