de Oana Iuraşcu
Anul trecut, România a avut cel mai mic PIB din Europa, situându-se în urma Bulgariei – 12.000 de euro pe cap de locuitor. Suntem oficial, conform datelor dintr-o recentă estimare a FMI, cea mai săracă ţară din Europa. Peste cinci ani vom rămâne exact la fel, spune cercetarea FMI. În 2016 vom avea 16.300 de dolari pe cap de locuitor, cu 60% sub media europeană.
Cui am putea mulţumi pentru acest efect al decontării crizei economice pe spinarea cetăţenilor? Pentru distrugerea viitorului atâtor generaţii?! Încă cinci ani de sărăcie ar însemna suprasolicitarea generaţiilor tinere, pe fondul restrângerii nomenclatorului de meserii, a lipsei totale a investiţiilor şi mai mult, cu o clasă politică fosilizată de întreţinut.
Poate că aceasta a fost marea eroare a FMI în ultimii ani de criză: aplicarea mecanică a unor scheme de control financiar şi neluarea în calcul a îmbătrânirii clasei politice.
În România, media de vârstă a politicienilor cu greutate depăşeşte 60 de ani, iar cei tineri sunt ori marionete, ori funcţionari ai unui sistem de pile, relaţii şi cunoştinţe.
Criteriul de bază în acest tip de sistem, caduc, fosilizat nu este competenţa sau inovaţia ci conservatorismul. Toate schimbările nu sunt inovatoare ci asistate. în România toate generaţiile de tineri politicieni au fost aneantizate de cei mai în vârstă.
Avem o gerontocraţie intolerantă. Şi poate intoleranţa faţă de generaţiile mai tinere (politicienii tineri nu sunt excepţii de la regulă, ci doar fini, nepoţi sau copii de sus) încă ar fi suportabilă.
Problema este că toţi economiştii, de la Theodor Stolojan, la industriaşii media de azi au rădăcini sănătoase într-un anumit tip de mentalitate, de lucru cu statul. Toţi au privatizat de la stat, au făcut afaceri cu statul, practic în România nu a existat nici un business-man care să fi început ceva realmente de la zero.
Suntem încremeniţi, generaţii întregi, în acest proiect mental fosilizat, al businessman-ului de stat, devenit politruc şi obişnuit cu maşină la scară şi cărători de serviete. Portretul sistemului este de fapt cel al un vechi aparatcik care a trecut de la discursul proletar la Volvo, şmechereşte. Asta e tot. Economic, tot ce provine din vechile structuri nu are forţa de a depăşi acest nivel, deoarece îi lipseşte experienţa. În România, în 20 de ani nu a existat nici o mare afacere iniţiată fără a lua de la stat ceva, pe trei lei, fără pile şi relaţii ultraspeciale.
Spre diferenţă de marile decizii istorice, aderarea la NATO, UE, unde ni s- au cerut reforme, de data aceasta, pe durata crizei, politicienilor români nu li s-a cerut nimic. FMI pur şi simplu s-au mulţumit să lucreze cu politicieni fără experienţă economică.
Ori, fără să ceri un efort intern creativ, fără să stimulezi piaţa de credit, meşteşugurile, micile afaceri, nu avem cum rezista pe termen lung, economic, ca naţiune. Doar nu vom deveni toţi avocaţi, parlamentari şi consilieri bancari, premieri şi altele, funcţii rezervate pe viaţă elitei fosilizate. A fi medic sau învăţător în România a devenit deja o profesie riscantă, la limita subzistenţei.
Întrebarea este ce fel de politicieni şi ce fel de cultură economică, naţională ne sunt necesare pentru a depăşi această buclă a istoriei în care ne regăsim şi mai ales, cum ne vom apăra de sărăcia extremă pe care a creat-o această clasă politică nevolnică?
Practic nu te poţi resemna ca politician român cu constatarea că şi peste cinci ani vei fi tot ultimul din Europa. Doar dacă eşti incoştient.
