Eugen Vîlcu
Acum, după 25 de ani, a povesti despre întâmplările la care am luat parte în decembrie 1989 nu îmi este prea la îndemână: am senzația acută a unei fosile vii. Știți, mai apare din când în când, la vreo aniversare, câte un moș cu decorații în piept care istorisește tot felul de fapte din război și pe care privitorul îl ascultă jumătate plictisit de obligativitatea momentului, jumătate minunat de tragedia inimaginabilă prin care a trecut omul.
Deși, în cazul meu, despre o tragedie nu se poate vorbi, în Târgu Jiul meu natal nefiind înregistrați nici morți și nici răniți, dacă nu câteva contuzii ușoare datorate excesului de zel al unora sau răfuielilor mai mult sau mai puțin personale ale altora. A plătit – e adevărat! – și orașul de pe Jiu prețul său de sânge, însă eroii martiri ai urbei au căzut în alte zone, mult mai fierbinți.
… Eram la curent cu evenimentele de la Timișoara și știam că și la București erau ciocniri, aflasem prin Europa Liberă și, mânat de inconștiența entuziastă pe care ți-o dă tinerețea, încă de la primele ore ale dimineții de 22 băteam centrul, așteptând să se întâmple ceva. Lume destul de multă pentru o zi de vineri, însă toți își vedeau serioși de drum, ca și când aveau cine știe ce probleme importante de rezolvat. După două-trei tururi deja recunoșteam vreo douăzeci de figuri care făceau același lucru ca și mine – așteptau ceva.
În jurul prânzului a apărut un microbuz de la IIRUC care avea montate megafoane. Atunci am auzit că Ceaușescu fugise și am luat-o la fugă spre Comitetul Județean.
… Pe Nașu’ îl știam de la o nuntă unde făcusem poze: băiat mișto, cu colecția de bancuri înotdeauna pregătită. Ne strânsesem vreo o sută de oameni în fața clădirii Județului însă toată lumea vorbea în șoaptă, necutezând să pășească pe scările albe de marmură la capătul cărora, în fața ușilor, stătea un milițian gras și speriat. Singurul care a urcat două trepte, într-un târziu, a fost Nașu’.
S-a oprit șovăitor și s-a întors spre noi, căutând din priviri: ”Pozare, ai sânge-n p…?” M-am dus după el, până la ușă. Milițianul se topise însă a ieșit mahărul de la partid, unu’ solid și transpirat leoarcă: ”Tovarăși, să nu distrugem, tovarăși, să fim calmi…” L-a înjurat Nașu’ și ne-a lăsat să intrăm, apoi a închis ușa. Am urcat scările fără măcar să mă gândesc la ceea ce fac, parcă pluteam. În Sala Maură tronau două portrete imense, eu l-am luat pe cel al Elenei și, împreună, am ieșit pe balcon și le-am aruncat mulțimii. Atunci au început toți să strige și să intre în clădire și, imediat după aceea am văzut un ditamai omu’, cu față fioroasă, care plângea ca un copil în timp ce arunca un braț de albume omagiale. Ulterior, după câțiva ani, am aflat că Nașu’ era turnător la Securitate…
… Ne strânsesem în sala de reuniuni, vreo patruzeci de oameni, și cineva a spus că trebuie să ne organizăm. Imediat, un tip la sacou a scos un stilou chinezesc, a luat o foaie de hârtie și a scris ”Comitet”, apoi a pus numărul 1 și și-a scris numele: Tony Greblă era jurist la o intreprindere de stat pe vremea aceea, ulterior a devenit prefect, senator PSD și, acum, este judecător la Curtea Constituțională.
Mai era unu’, înalt și cam băgăreț, care spunea că el se va ocupa de alimentație, că are experiență. Până la urmă s-a dovedit că fusese ospătar și tocmai ieșise din pușcărie, că-l prinseseră cu furăciuni – l-au scos oamenii în șuturi. Eu am avut numărul 34 și m-au ”detașat” la balcon: trebuia să ținem oamenii în piață.
… Se auzea că vin teroriștii cu elicopterele, așa că de la unitatea militară au venit soldați care au instalat o mitralieră antiaeriană în piață și organizaseră un dispozitiv de apărare. Șeful lor, un locotenent pe care-l cunoșteam fiindcă era prieten de familie cu unchiul meu și mai făceau câte un chefuleț împreună, m-a chemat cu el să inspectăm clădirea din față, unde erau pe vremea aceea Proiectările.
Până la urmă a intrat doar el și doi soldați, pe noi, civilii, paznicul de la intrare nu ne-a lăsat. Se tot aprindeau și se stingeau lumini, destul de ciudat, în câteva birouri de la etajele superioare, deși oficial nu era nimeni la lucru. Când a coborât, m-a tras la o parte și mi-a zis să nu mă mai duc la balcon sau, dacă mă duc din nou sus, să nu ies afară: ”Bă, acolo sus am găsit un amplasament de pușcă mitralieră. Nu știu ce-i cu ea, dau un telefon că-i de-a noastră, a armatei. Da’ tu să stai după coloane dacă te duci sus, să nu ieși pe balcon!”
… Pe Morega îl știa toată lumea, fusese directorul UJECOOP și era uns cu toate alifiile. L-au adus mai mult mort decât viu, că-l linșa lumea. O femeie isterizată striga: ”Câinele ăsta mi-a distrus familia, m-a pus să mă culc cu el și m-a prins bărbatul!”. După câțiva ani a ajuns mare senator liberal, Dan Ilie Morega.
… Nu m-am mișcat de acolo patru zile, am făcut Crăciunul cu soldații. Ne aduceau femeile vin și cozonac cu miros de lumânări. Era bun. Apoi am plecat acasă – învinsesem și nu mai aveam niciun motiv să stau. Mi-a zis cineva să mă duc să-mi iau diplomă de revoluționar, da’ nu am vrut, mi-era și așa jenă când treceam pe stradă și mă luau oameni în toată firea – pe mine, un puști – cu ”Să trăiți!”. Până la urmă eu n-am murit.
Pentru mine a fost o adevărată Revoluție, eu așa am trăit-o. Probabil și cei căzuți, dacă ar putea vorbi, ar spune același lucru. Apoi cineva a furat-o, s-a folosit mișelește de speranțele și naivitatea noastră, iar eu am ajuns să aleg să-mi părăsesc țara. Dar asta-i altă poveste…
