Elena Olariu are 48 de ani, este din Lugoj şi trǎieşte în Italia de 27 de ani. Locuieşte lângă Bergamo, la Grumello del Monte, unde a deschis o florǎrie, cu 20 de ani în urmǎ.
«Soţul meu este italian», îşi începe povestirea Elena. «Ne-am cǎsǎtorit în România în ’87. Dupǎ cǎsǎtorie am venit în Italia. Era visul multor români sǎ plece din ţarǎ pe vremea lui Ceauşescu. Mulţi fugeau, eu am venit cu acte în regulǎ. Dupǎ 6 luni am obţinut cetǎţenia italianǎ, erau alte vremuri atunci. Erau puţini strǎini în Italia.»
Dupǎ ce a muncit în mai multe locuri, ca secretarǎ la un avocat, ca muncitoare într-o fabricǎ de nasturi şi ca ospǎtarǎ intr-un restaurant, Elena a avut norocul, ca socrul ei, sǎ obţinǎ o autorizaţie pentru o florǎrie „Piante e fiori Elena”, în faţa cimitirului din Grumello Del Monte.«Aşa a început aventura cu florile. Timp de un an şi jumǎtate am fost la o şcoalǎ din Bergamo, am dat examenul şi am luat certificatul REC. Acum sunt 20 de ani de când vând flori, la vii şi la morţi.»
Cum vindeţi flori la morţi? «Pǎi sunt anumite morminte de care mǎ ocup tot timpul, le curǎţ şi pun flori proaspete. Cu unii dintre ei am luat acorduri de când erau vii» rǎspunde surâzând Elena, vǎzând nedumerirea de pe chipul meu.
«Nemaiavând pǎrinţi, m-am ataşat de aceşti bǎtrânei care vin tot timpul sǎ cumpere flori pentru a le duce la cimitir. Sunt clienţii miei fideli şi unii dintre ei vor fi şi pe cealaltǎ lume. Alţii mǎ vor abandona când vor merge la groapǎ.»
Elena ne vorbeşte despre crizantemă, floarea morţilor.
«Se vînd crizanteme exclusiv pentru ziua morţilor: 2 noiembrie. Practic am o sǎptǎmânǎ plinǎ „sǎptǎmâna sfinţilor” în care vând crizanteme. Aceasta este tradiţia în Italia, crizantemele se duc doar la morţi. În ţǎrile din Orientul Îndepǎrtat,de unde îşi are originea, crizantema „floarea de aur” este floarea sǎrbǎtorilor, purtǎtoare de noroc şi bunǎstare, şi este folositǎ la nunţi şi botezuri.
De exemplu în Japonia este simbolul ţǎrii şi este floarea împǎratului. În România, în schimb, cum înfloresc se pot pune în vazǎ, mai ales pentru faptul cǎ nu se veştejesc aşa de repede şi pentru cǎ sunt frumoase. A avea un buchet de crisanteme de toate culorile esta ca şi când ai avea un curcubeu în casǎ.»
Spune că are şi clienţi români: «Am destui, recent am fǎcut un botez la biserica ortodoxǎ din Seriate», povesteşte Elena cu mândrie. «Au venit maşinile cu naşii şi cu cântǎreţii ca sǎ ia florile şi când au coborât din maşini şi au început sǎ cânte… toţi care treceau, au rǎmas cu gura cǎscatǎ. Aşa o satisfacţie n-am mai avut, am arǎtat cine sunt: o româncǎ!»
Este grea munca de florǎreasǎ? «Dupǎ mult timp devine şi stresantǎ. Nu este o muncǎ grea, dar faptul cǎ trebuie sǎ stau toatǎ ziua, se trateazǎ de timpul meu. Nu câştig aşa de mult ca sǎ-mi pot permite o angajatǎ. Cheltuielele sunt mari şi sunt multe, Statul nu se mai saturǎ. Fiica mea, Raisa, a crescut singurǎ, acum cǎ este mare am noroc cǎ mǎ ajutǎ în casǎ; şi soţul meu, Guido,mǎ ajutǎ pentru cǎ are pasiunea gǎtitului.»
În final, Elena vrea să transmită un mesaj românilor din Italia: «Le urez sǎnǎtate şi sǎ aibǎ încredere în ei înşişi. În strǎinǎtate, românii au nevoie de solidarietate. Trebue sǎ ne ajutǎm între noi şi sǎ fim uniţi.Sunt sigurǎ cǎ dacǎ rǎmâneam în România aş fi avut aceleaşi oportunitaţi. Mi-e atât de mult dor de casǎ, cǎ mi se sfâşie sufletul. Când nu mai pot, închid magazinul şi mǎ duc direct la aeroport. Când ajung în România îmi vine sǎ-i îmbrăţişez pe toţi pe stradǎ, atât sunt de fericitǎ.»
Mihaela Talabà
