În Republica Moldova luna august e plină de semnificaţii. La 2 august se sărbătorea cândva proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în 1940. Pe 24 august era „ziua eliberării de sub jugul româno-fascist, în 1944″. Pe 27 august sărbătorim Ziua Independenţei, proclamată în 1991. Pe 31 august – Ziua Limbii Române, devenită limbă oficială a RSSM în 1989. În vara aceasta în august a avut loc şi acordarea Premiilor Naţionale. La care a fost propus, de o serie de personalităţi şi instituţii importante, şi scriitorul român de origine basarabeană Paul Goma, trăitor la Paris, dar proaspăt cetăţean al Republicii Moldova. Mai înainte, basarabenii îl propuseseră pe Goma şi la Premiul Nobel. Nu a trecut. Şi nu a trecut nici la Premiul Naţional.
Pe ce s-au bazat cei care l-au propus pe Paul Goma la Premiul Naţional? Pe aceea că domnul Goma a scris despre trecutul nostru. Cărţi bune şi interesante, Din Calidor, Arta Refugii şi altele. Vezi în ele aievea timpurile acelea nu atât de depărtate, în care trăiau părinţii noştri, suferinţele, slăbiciunile, dar şi demnitatea lor în faţa istoriei! Şi apoi Goma este „un Soljeniţîn român”!.. Toate bune şi frumoase, dar nu chiar toate. Căci intervine un tânăr istoric, Petru Negură, care zice într-un articol publicat pe Platzforma.md:
„Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e. toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.
În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus un „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional”. Această „imagine pozitivă” ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.
În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.
Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul” colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat.”
Articolul domnului Negură stârneşte o adevărată furtună printre intelectualii din Republica Moldova şi România, o furtună numită sugestiv de cineva Săptămâna Roşie Goma, pentru că precedase cam cu o săptămână şedinţa la care neacordarea Premiului fusese decisă. Aşadar, cei care l-au propus pe Goma la Premiul Naţional, îl apără cu spada scoasă. Apare o puternică baricadă şi de partea domnului Negură. Politicienii, primul ministru, şeful statului tac cu multă filosofie. Între timp, se reuneşte comitetul pentru acordarea Premiilor Naţionale. Şi, prin vot secret, dar şi prin grăitoarea lipsă de la votare a unor membri ai comitetului, candidatura lui Goma nu trece.
Nu se ştie bine ce rol a jucat istoricul Negură în respingerea candidaturii lui Goma. Este posibil că Goma, evident neprezentabil din punctul de vedere al standardului european de corectitudine politică, ar fi picat şi fără ajutorul articolului cu pricina. Totuşi, articolul domnului Negură, prin discuţia provocată, a limpezit enorm poziţiile politice ale intelectualilor moldoveni şi natura lor mai mult sau mai puţin europeană.
Iată-i deci pe partizanii lui Paul Goma, poetul şi criticul literar Andrei Ţurcanu, literatul Dumitru Crudu, criticul literar Nina Corcinschi, filologul Aliona Grati, poetul Emilian Galaicu-Păun, criticul Mircea Ciobanu şi o seamă de alţi oameni de litere, diletanţi în istorie, care, tocmai pentru că nu cunosc istoria în amănuntele ei îngrozitoare, sunt tentaţi să se facă a nu vedea enormităţile scrise negru pe alb în „Săptămâna Roşie” şi pun accentul fie pe valoarea literară de excepţie a operei lui Paul Goma, fie pe disidenţa sa anticomunistă. Aceşti esteţi au fost susţinuţi de patrioţii „neamului”, de promotorii românismului. Tabăra susţinătorilor lui Goma, amănunt important, nu e antieuropeană din punct de vedere formal, dar e pur şi simplu conservatoare, profesează un anticomunism feroce şi un naţionalism etnic. Anume din această cauză, a naţionalismului etnic românesc, oamenii aceştia sunt tentaţi să nu dea importanţă ofenselor grave aduse de Goma evreilor şi ruşilor, de parcă Republica Moldova nu ar fi şi statul lor. Unii din aceşti pro-europeni (Irina Nechit) se întreabă cu naivitate: vrem în Europa fără Goma? Păi da, fără, i s-ar putea răspunde, pentru că Goma nu corespunde umanismului european actual, umanism la care europenii au ajuns după nenumărate masacre din motive religioase şi războaie aproape permanente. Da, pentru că anume Goma a scris în „Săptămâna Roşie” aceste scandaloase cuvinte: „În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi produs o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc auxiliarul fusese grecul); // De acea dată (Săptămâna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. // Şi, vai: peste un an – începând din 22 iunie 1941 – răzbunare a fost.” (Saptamâna Roşie, Ed. Museum, 2003, p. 8). Pentru umanismul european nu are importanţă cine a avut dreptate în trecut, importă din contra să ne respectăm şi să trăim în pace în prezent. Cu atât mai mult lucrul acesta este important pentru Republica Moldova.
Sunt absolut sigur că aici, în Italia, unde mă aflu, şi Italia e ţara clasică a răzbunării, a vendettei, nici „La Repubblica”, nici „Corriere della Sera”, nici chiar un ziar de dreapta ca „Il Giornale” nu i-ar ierta lui Goma cuvintele „roşii” de mai sus.
De cealaltă parte a baricadei, contra poeţilor, romancierilor şi criticilor literari, s-au aliniat istorici şi sociologi de profesie: Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprânceană. Li s-au alăturat Victor Eskenasy de la „Europa Liberă”, scriitorul Laszlo Alexandru de la Cluj, emigranţi moldoveni de la Paris (Vitalie Vovc) şi de la Roma (Victor Druţă). E de remarcat că, indiferent de pregătirea profesională pe care o au, aceşti oameni au avut raporturi mai strânse şi mai îndelungate cu Occidentul. Într-ul fel, conflictul în curs poate fi văzut nu numai prin prisma dreapta-stânga, dar şi ca o confruntare dintre occidentaliştii modernizatori şi naţionaliştii conservatori. E de notat că pentru occidentalişti elementul etnic are o importanţă minoră în construcţia naţiunii, aceasta din urmă trebuie să fie civică, bazată pe drepturi egale, pe valori general-umane. Pentru naţionaliştii conservatori, în schimb, elementul etnic e fundamental – şi ceea ce susţinătorii îi atribuie lui Goma, ca o laudă şi totodată ca o scuză, este anume faptul că în „Săptămâna Roşie” a scos în evidenţă holocaustul românesc. Lor nu li se pare relevant că sub tăvălugul terorii bolşevice din Basarabia au fost striviţi oameni de toate etniile, inclusiv evrei, ruşi şi ucraineni. Şi pentru ei nu contează că nu numai evreii, cei săraci şi cei bolşevizaţi, s-au bucurat prosteşte în 1940 de venirea sovieticilor, ci şi tot restul sărăcimii, indiferent de etnie.
…Subsemnatul nu neagă importanţa şi talentul lui Paul Goma. Mai mult decât atât, îi apreciez curajul din „Săptămâna Roşie”. Este curajul, la Goma cam nebunesc ce-i drept, al unui distrugător de mituri. Un astfel de curaj a avut italianul Giampaolo Pansa, care a dovedit printr-o lungă serie de materiale publicistice că nu numai fasciştii italieni, nu numai naziştii germani au comis crime abominabile în timpul războiului civil italian, dar şi partizanii, care erau de multe ori comunişti. În felul acesta Pansa, el însuşi om de stânga, a demolat mitul superiorităţii morale a stângii italiene. Şi cred că, în principiu, Goma avea tot dreptul să pună la îndoială cifrele holocaustului românesc. Evreii nu sunt nici sfinţi, nici aleşii cuiva, chiar dacă au neamuri la Ierusalim. Evreii sunt Homo sapiens ordinari, mamifere bipede raţionale, ca şi toţi ceilalţi oameni. Ba chiar cred că Goma ar avea dreptul şi la negarea întregului holocaust evreiesc – pentru că legile ţărilor care pedepsesc aşa zisul negaţionism sunt în netă contradicţie cu dreptul democratic modern la opinie. Iar cu asta vreau să zic că păcatul lui Goma nu e negaţionismul, nici antisemitismul, ci imprecizia, grosolănia, spiritul balcanic sfădăuş cu care a scris „Săptămâna Roşie”. Dacă a vrut să atragă atenţia opiniei publice asupra crimelor stalinismului, evreii nu-i erau de nici un folos. Pentru că trebuie să ai o imaginaţie foarte bogată ca să crezi că anume din cauza evreilor, uneltele lui Stalin, România a pierdut Basarabia. După cum zice şi istoricul italian Alberto Basciani în studiul „La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania 1918-1940″, România a pierdut Basarabia cu mult înainte de ultimatumul de la Moscova, prin proasta administrare a teritoriului, prin lipsa investiţiilor, prin slaba contracarare a propagandei şi spionilor sovietici, prin dictatura carlistă şi prigonirea minorităţilor naţionale. Şi cred că, după ce au fost lipsiţi de cetăţenia românească şi după pogromurile fasciste care au bântuit în România, era firesc ca unii evrei să înghită nada propagandei bolşevice mincinoase şi să se înscrie în organizaţiile ilegale comuniste. Chiar bravo lor! E un curaj omenesc care merită toată lauda, curajul de a lupta contra opresorului! Şi bravo celor care, în timpul aşa zisei Săptămâni Roşii, au ieşit în stradă să înjosească armata unui stat opresiv, ineficient, cu nişte ofiţeri lipsiţi de demnitate care îşi băteau capul să-şi salveze boarfele proprii, lăsând trupa în voia sorţii şi armamentul în mâinile ruşilor.
Cu această laudă adusă libertăţii individuale şi curajului personal, voi încheia articolul. Mai adăugând că discuţia despre Goma e un semnal clar al înnoirilor frumoase din Republica Moldova. Sper că vom reuşi să edificăm o naţiune civică moldovenească unită, fără „băştinaşi” şi „ocupanţi”, fără „neam”, fără „etnie” şi fără „birou al relaţiilor interetnice”.
Victor Druţă
P.S. Într-un comentariu la articolul domnului Petru Negură „Premiul Naţional vs. Paul Goma” am făcut remarca: „Eseul lui Goma „Săptămâna roşie” musteşte ură şi supărare: împotriva evreilor, a holocaustologilor, a trepăduşilor, a ruşilor. E de înţeles, după tot ce a suferit autorul, dar asta nu-l face mai simpatic…
Goma de fapt nu e moldovean, e un originar dintr-o Basarabie care nu mai există şi dintr-o Românie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce i s-a întâmplat. Goma nu cred că s-ar simţi bine la Chişinău. Şi nici noi nu cred că ne-am simţi bine cu Goma laureat al Premiului de Stat. Pentru că noi, moldovenii de azi, suntem copiii unui viol istoric pe care Goma nu-l acceptă, dar noi nu avem cum să nu-l acceptăm, pentru că e vorba de mama şi tata, iar tata a fost Stalin…
A făcut bine Goma să pună cifrele holocaustului la îndoială. A făcut bine să scormolească trecutul. Să ne dea imagini inedite ale acelui trecut. Mulţumim pentru asta. Dar nu acceptăm să ne facem model dintr-un om obosit şi supărat…”
La care Paul Goma a replicat:
„V. Druţă îmi explică de ce eu nu sunt moldovean – el: da – „fiindcă eu sunt un basarabean dintr-o Basarabie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce s-a întâmplat „(subl. mea, P.G.).
Dar ce s-a întâmplat tovarăşe Druţă, după? De ce nu-i spui pe nume ocupaţiei ruseşti? Ţi-e ruşine? Sau ţi-e frică? De cine: de ruşi? Sau de propriii fraţi, veri, cumnaţi, soţie, copii, părinţi? Ai devenit mai „tolerant”, cu călăii noştri? Ai devenit mai creştin iertător cu bolşevicii feroci? „După tot ce s-a întâmplat” (ocupaţia rusească): arestări, deportări, execuţii sumare, foamete decretată de la Kremlin, d-ta si ai d-tale aţi devenit, ca prin minune, „toleranţi”, gata să vă propuneţi, după amândoi obrajii – întru pălmuire, scuipare – şi picioare-n cur de la Ocupant – crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi „tolerant” cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?”
– Da, domnule Goma, am devenit mai tolerant. Nu-mi explic de ce. Poate, pentru că, cu toate că citeam cu mult interes cărţile româneşti după care învăţase la şcoală tata, cu toate că România, unde aveam rude, fugite ca şi Dumneavoastră, era „ţara mea de dor”, cu toate astea eu m-am jucat în copilărie „de-a ruşii şi nemţii”. Şi am privit filmele ruseşti la care am râs şi plâns, şi am citit nu numai Creangă şi Eminescu, dar şi multe cărţi ruseşti care m-au emoţionat. Fotografiile pe care le am eu din copilărie îs făcute de un rus Smirnov, beţiv dar simpatic de felul lui. Iar Raisa Timofeevna, o „ocupantă”, colegă de lucru a mamei, mi-a fost nană. Şi învăţătoarele mele de limbă rusă, rusoaice aduse de valurile istoriei în satul nostru, mi-au fost dragi. Şi mai sunt tolerant pentru că, atunci când venea la noi acasă „gheaghea Niculai”, un moş al meu care trăia tocmai la Orenburg, neamurile mele cântau la masă, cu paharul de vin în mână, „Oi moroz moroz”. Şi apoi în sat la noi erau băieţi care aduseseră mirese „ruşte” de prin fundul Rusiei, care e drept că le „ocupaseră” casele, dar nu erau deloc de speriat, din contra… Şi apoi cum să nu devin iertător cu bolşevicii, când chiar tata era un „bolşevic feroce”, dar a fost totuşi un om bun, deloc „călău”. Aşa e, vă spun adevărat, pe cuvântul meu de pionier şi de comsomolist!.. Încercaţi să mă înţelegeţi, domnule Goma. Din turnul dumneavoastră de fildeş de la Paris Republica Moldova vă pare că este Basarabia. Dar Republica Moldova nu este Basarabia. Iar Dumneavoastră sunteţi cetăţean al Republicii Moldova. Nu uitaţi.
V.D.
