Poţi recunoaşte trăinicia şi înţelepciunea unei naţiuni din modul în care îşi tratează Diaspora. Şi asta pentru că Diaspora înseamnă, de fapt, reprezentare culturală, oportunităţi de sincronizare tehnologică, premise pentru business şi comerţ – ca să nu mai putem la socoteală faimosul aflux de bani spre ţară.
Grecia clasică, de pildă, şi-a datorat măreţia unui sistem de dezvoltare gândit în jurul ideii de Diaspora, coloniile greceşti de peste mări – din Italia sau Asia Mică – întrecându-şi adesea cetăţile fondatoare şi ajutându-le pe acestea să depăşească nenumărate episoade critice.
China de astăzi a făcut din Diaspora un factor strategic de creştere, comunităţile chineze de peste hotare – din SUA până în România – fiind atent protejate şi coordonate. Marile culturi diplomatice ale ultimelor secole – SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania – îşi tratează grupurile de expați după reguli rigide de coeziune comunitară, oferindu-le şcoli, spitale şi centre culturale specifice (scoala franceza, institutul cultural britanic, spitalul german s.a.).
Deşi a devenit, după 1989, o naţiune cu Diaspora importantă, România nu are o cultură şi un proiect de dezvoltare în această direcţie. România – mai simplu spus – îşi tratează prost, uneori de-a dreptul ruşinos, comunităţile de peste hotare, fără să le înţeleagă importanţa şi fără să se simtă responsabilă în raport cu acestea.
Deputatul Ovidiu Raețchi: ”Copiii care se reîntorc, obligați să repete cel puțin o clasă absolvită în afara granițelor țării”
Avem, ce-i drept, de câţiva ani, un minister al românilor de peste hotare; dar e suficient să ne uităm la bugetul acestuia şi la cămăruţele în care îşi desfăşoară activitatea pentru a înţelege că vorbim de o formă fără fond, de o parodie, de o casă de păpuşi.
Dezvoltarea unor instituţii reale de coeziune comunitară şi reprezentare diplomatică peste hotare se face cu fonduri şi grijă – ori motto-ul diplomaţiei române în ultimii ani este: “Nu ne cereţi bani!”.
Ambasadele cad peste diplomaţi, sărbătorile naţionale se fac cu un buget de 100 de euro abia aprobat din ţară, proiectele comunităţii sunt sprijinite cu cel mult 30 de cărţi – asta dacă ai norocul să cunoşti bine sistemul. Tot soiul de specialişti şi miniştri bezmetici ne-au căutat de zor brandul de ţară, dar noi nu găsim materiale decente de prezentare a României, ne bucurăm copilăreşte pentru un pliant cu Arcul de Triumf şi Cimitirul Vesel.
Inițiativă legislativă, în discuție în Parlament, pentru românii din străinătate: cursuri de limba română pe internet
Dacă o comunitate de români de peste hotare solicită un consulat nou (cazul din Suedia) sau o cursă directă TAROM (cazul din Egipt) e tratată, în cel mai bun caz, cu un dezgust moderat.
Fără un proiect prin care Diaspora să devină un motor al dezvoltării naţionale, fără o planificare legislativă şi instituţională care să ofere românilor de peste hotare structuri de coeziune comunitară (şcoli româneşti, centre culturale româneşti), fără o diplomaţie finanţată corect – ferită de tăieri stupide efectuate de finanţişti care nu înţeleg rostul şi specificul reprezentării externe, fără utilizarea inteligentă a potenţialului ataşaţilor noştri economici şi a camerelor de comerţ în sincronizare cu expatii romani, ei bine, România îşi va irosi în câţiva ani resursa uriaşă a celor peste trei milione de romani care trăiesc şi muncesc peste hotare.
Sunt oameni care – dezamăgiţi de România chiar dacă refuza să o admită din patriotism – îşi vor educa copiii într-o altă limbă şi cultură, vor ocoli orice contact cu autorităţile româneşti, vor evita progresiv să se întoarcă în ţara fie şi pentru vacanţe. Şi ai căror urmaşi vor fi, în câteva decenii, spanioli, francezi, italieni sau americani de toată isprava.
Deputat Ovidiu Raețchi
