in

Mândria gâdilată a moldovenilor la Soci

În legătură cu Olimpiada de iarnă de la Soci din 2014 s-au spus multe şi de toate. În primul rând cifra cheltuită de statul rus pentru pregătirea acestei olimpiade, 50 de miliarde de dolari, a părut enormă. În al doilea rând au uimit slaba eficienţă a acestor cheltuieli, lucrările necalitative, corupţia, lipsa de cultură europeană a constructorilor şi proiectanţilor. Acestea au generat o serie de gafe răsunătoare care au făcut deliciul întregului Occident, dar mai ales al rusofobilor.

În al treilea rând, a uimit faptul că a fost ales în calitate de loc al olimpiadei de iarnă un loc unde iarnă nu prea există, Soci aflându-se într-o zonă climatică subtropicală. Dar cine se poate pune în poară cu Dănilă Prepeleac când acesta vrea să zidească o mânăstire? Nici cu Putin nu s-a putut pune nimeni, Soci e oraşul său preferat şi a devenit aproape că a doua capitală a Rusiei.

Mulţi intelectuali ruşi au criticat dur aventura olimpiadei. Iuliia Latânina, de exemplu, a scris că e absurd ca o ţară ca Rusia, unde infrastructura e la pământ, unde spitalele sunt semidistruse iar şcolile sărace, să investească miliarde şi miliarde într-o olimpiadă de ochii lumii. În loc să sponsorizeze ceea ce pentru Rusia este vital, ştiinţa, învăţământul.

Sume astronomice au fost cheltuite, zice Latânina numai pentru construcţia drumului care leagă oraşul Soci, unde se află hotelele sportivilor şi invitaţilor, cu zonele muntoase unde se găsesc complexele sportive propriu-zise. 200 milioane de dolari pentru fiecare kilometru de drum! S-a calculat că aceşti bani ar fi fost suficienţi pentru a unge toată suprafaţa drumului cu un strat de icre negre de 1,1 cm. Dar nu atât costurile olimpiadei sunt de speriat, cât faptul că majoritatea construcţiilor făcute vor deveni, odată plecaţi oaspeţii, inutile.

Un alt intelectual rus, Evghenii Ponasenkov, vorbeşte despre grandioasa deschidere a jocurilor olimpice de la Soci şi despre motivele ei. Cupolele multicolore ale bisericilor gonflabile, de exemplu. Şi aminteşte că creştinismul rusesc a fost introdus prin foc şi sabie, de către cnejii varegi (normani), zeci de mii de ruşi plătind creştinarea cu viaţa. Şi numai datorită Hoardei de Aur biserica ortodoxă rusă a reuşit să supună definitiv poporul. Această biserică a jucat un rol nefast în istoria ţării, creând un sistem de control total care nu a permis timp de 700 de ani să apară măcar un singur savant rus. Savanţii au apărut când i-a adus Petru cel Mare din Europa, cu careta, importându-i ca pe nişte alimente ordinare.

S-a mai spus că secolul 19, reprezentat prin înscenarea balului din „Război şi Pace” a lui Tolstoi, nu reprezintă de fapt istoria adevărată a Rusiei, care la acea vreme era o ţară înapoiată, în care mai exista şerbia, în care domina necontrolată de nimeni autocraţia. Tot astfel, nici epoca sovietică nu a însemnat numai biruinţe strălucite pe câmpurile de luptă şi zboruri în cosmos, dar şi colectivizare forţată, KGB, Gulag. Şi a mai fost criticată şi tendinţa birocraţilor ruşi de a face din Soci un „sat al lui Potiomkin”, vopsind în mod hilar iarba în verde, ori acoperind cu bucăţi de plastic vechile case jerpelite…

Toate notele critice, fie că ele vin din însăşi Rusia, fie de aiurea, sunt desigur perfect îndreptăţite. Numai că nu trebuie să uităm că, atunci când vorbim despre şoul deschiderii, nu era binevenit să se facă critica autocraţiei şi stalinismului, că doar era vorba de o sărbătoare. Iar în rest, e bine să notăm că Olimpiada nu e numai o manifestare a grandorii politice a Rusiei şi a lui Putin, ci şi un act de deschidere extraordinară faţă de Europa şi restul lumii. Ruşii nu s-au închis între hotarele lor, au invitat vecinii în ospeţie.

În ciuda vicisitudinilor istoriei, Rusia a fost şi rămâne o ţară europeană – unii zic până la munţii Ural, dar cred că ar fi mai corect să zicem până la Vladivostok. E cam grosolană şi sălbatică această ţară, dar spaţiile ei imense, dar energiile sale, puse la un loc cu geniul european, ar putea produce rezultate minunate în toate domeniile.

Pentru moldoveni, pe plan sportiv, Soci a fost un eşec. Nici nu ne-am aşteptat, de fapt, la mari performanţe. Dar am avut în schimb fericirea de a ne fi puternic gâdilată mândria de câteva episoade olimpice legate de numele şi istoria noastră.

Unul a fost un vals al lui Eugen Doga, scris pentru filmul „Tandra şi gingaşa mea fiară” (co-producţie URSS-RFG, 1978, regizor Emil Loteanu, compozitor Eugen Doga, cu participarea lui Grigore Grigoriu şi a Svetlanei Toma). Anume pe notele acestui vals – foarte cunoscut şi apreciat în Moldova – au dansat, la ceremonia de deschidere a Olimpiadei, 300 de balerini, într-un decor fantastic!..

A urmat replica lui Eugen Doga însuşi; maestrul, pentru că marilor maeştri le stă bine să aibă mofturi, s-a declarat total nemulţumit de cum l-au tratat ruşii şi cum i-au schimonosit după bunul lor plac valsul – ceea ce ne-a mai încălzit o dată la inimă! Şi mai mare a fost surpriza noastră când am aflat că scenografia baletului pe valsul lui Doga a fost creată de coregraful Radu Poclitaru, originar din Chişinău.

Radu Poclitaru s-a născut într-o familie de balerini din Moldova şi a copilărit în culisele Operei Naţionale. A studiat baletul la Chişinău, Odesa, Moscova, Perm şi Minsk. A montat în cele mai mari teatre din CSI, inclusiv în Bolşoi. Din anul 2006, are propriul teatru, Kyiv Modern-Ballet, în Ucraina.

Şi pentru că moldovenilor nu le ajungeau aceste două surprize, a mai venit şi a treia. Tanith Belbin şi Benjamin Agosto, doi patinatori din Canada, au interpretat pe gheaţa de la Soci un „typical romanian dance from the province of Moldova”. Aranjamentul melodic al acestui dans îmi amintea foarte bine folclorul „produs” pe timpuri în Moldova Sovietică.

Victor Druţă

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Telefericul din celebra staţiune italiană Pragelato, salvat de români

N-a vrut să se facă „frate de cruce” cu hoţii, sechestrat şi bătut