«În această perioadă stai mai mult cu tine însuți, vezi așa cam pe unde te afli și îți măsori limitele; începi să te uiți mai des în Sus, mai atent, privești o icoană, cauți către Dumnezeu…»
Prea Sfințitul Părinte Episcop Siluan, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, a explicat, în exclusivitate pentru Gazeta Românească, cum au acționat preoții români din Italia în această perioadă, cum au reușit să țină bisericile deschise, dar și cum s-au mobilizat pentru ajutorarea românilor aflați în nevoie.
PS Siluan nu lasă loc de dubii în privința atitudinii față de boală și față de reguli: „Da, poți să mori.”, este enunțul esențial, de care trebuie ținut seamă.
«Chiar dacă există opinii și curente diferite, că este sau nu este reală, cu oameni pozitiviști, negativiști, totuși, în Italia sunt peste 80.000 de victime, nu mai vorbim de alte țări.
Trebuie să îți dai seama că sunt zeci de mii de familii îndoliate și acest lucru merită considerat. Am prieteni, și aici, și în România, care au decedat de pe urma molimei…», spune Episcopul român de la Roma.
Publicăm astăzi prima parte a interviului.
Anul 2020, anul molimei în Italia și în întreaga lume, a determinat carantinarea familiilor. Care au fost suferințele și învățăturile acestei perioade pentru românii din Italia, considerând că ați adunat mărturiile în jurnalele parohiilor?
«Da, a fost o perioadă cu totul aparte, de încercare; am trecut dintr-o săptămână în alta la o situație de viață cu care nu ne-am mai întâlnit, bisericește, uman, familial.
Dintr-odată, copiii s-au trezit că nu mai pot să meargă la școală, părinții la serviciu, preoții noștri s-au trezit izolați de creștini și creștinii față de ei.
A trebuit să ne adaptăm la condițiile acestea, de la o săptămână la alta, așa încât să reușim să păstrăm legătura pastorală cu credincioșii și, în același timp, să ne adaptăm la noile probleme care se iveau.
Prima problemă a fost cea legată de partea materială, chiar dacă și partea spirituală a avut de suferit, dar, totuși, se mai vorbea la telefon, s-a găsit o posibilitate de a se sta de vorbă cu persoanele care s-au găsit în dificultate.
Au apărut probleme concrete, reale: ce se pune pe masă într-o familie care nu mai primește salariu și trebuie să plătească o chirie, ce face cu copiii; atunci, în afară de recomandările spirituale, pastorale, pe care le-am dat: rugăciune și nădejde către Dumnezeu; folosirea mijloacelor spirituale: apa sfințită – ce nu se bea doar la Bobotează sau din an în Paști, ci se poate bea și în alte zile, ca un remediu puternic, se pot stropi casele; undelemnul sfințit, iar, unde se poate, împărtășirea cu Sfintele Taine, bineînțeles, în condițiile date.
A fost necesar să ne folosim de toate mijloacele (spirituale și materiale), prin voluntariat, prin asociații, prin diferitele compartimente ale primăriilor, Caritas, Migrantes, ca să reușim să ajungem la creștinii noștri, consemnați la domiciliu.
Preoții noștri și câțiva dintre credincoșii de la parohie au reușit, în timp foarte scurt, să devină voluntari
Preoții noștri și câțiva dintre credincoșii de la parohie au reușit, în timp foarte scurt, să devină voluntari, pentru a putea ajunge la familiile izolate, dar și la familiile care „au rămas în aer”, material vorbind, pentru a le duce lucruri de primă necesitate.
De aceea, am făcut apel imediat, ca din fondurile sociale ale parohiilor, precum și la Fondul Social al eparhiei, ca să reușim să creăm un fond pentru sprijinul celor aflați în dificultate materială.
Am ajutat inclusiv familiile preoților noștri, care au mai mulți copii sau pe cele în care preotul nu are un alt serviciu sau în care preoteasa nu are un loc de muncă stabil, deși majoritatea au măcar unul dintre soți angajat.
Fără o sursă de venit, dacă nu mai vin credincioșii la biserică, rămâi, ca preot, fără mijloace materiale, nu ai ce să pui pe masă la copii.
Concomitent, familiile preoților s-au solidarizat, ajutându-se între ele, fără a aștepta neapărat ajutor din Fondul Social al episcopiei.
La nivel parohial, s-a făcut apel și la fondul social al parohiei, pentru ajutorarea credincioșilor, iar familiile cu posibilități mai mari i-au ajutat pe cei cu posibilități mai mici.
Frățietatea și-a spus cuvântul și și-a arătat roadele. Lucrurile s-au adaptat rapid, în ritm cu regimul de viață ce s-a schimbat de la o săptămână la alta.
Din fericire, comunitatea bisericească parohială este organizată pe o mentalitate de „familie”, în jurul bisericii, și acolo unde se întâmplă lucrul acesta, solidaritatea s-a manifestat în mod spontat spontan: oamenii n-au așteptat cuvântul preoților sau al episcopului pentru a fi binevoitori și atenți cu cei de lângă ei.
S-a manifestat o solidaritate tacită, o bunătate frățească, de la vecin la vecin, ce i-a ajutat să treacă, un pic mai ușor, peste momentele grele, deși poate nu toți au fost ajutați, ba poate unii au fost uitați, despre care nu se știa…
În același timp, ne-am adaptat și pe planul comunicării pe care am basculat-o pe planul virtual. Multe parohii, seară de seară, se întâlneau virtual.
Imediat ce s-a dat dat Decretul de închidere, am intrat în postul Paștelui și am avut un post mai aparte; vrând-nevrând ne-am rugat (zâmbește și râde, n. red.), ce să facem!!!
Am intrat și eu, de câteva ori, în direct, câte o întâlnire de seară. Mulți preoți transmiteau slujbele de acasă, pentru că nu puteau merge în biserici, fie că erau închise, fie datorită solicitării proprietarului, fie nu era permis. Din mărturiile generale, slujbele în familie au fost benefice.»
Stai cu tine însuți, vezi așa cam pe unde te afli și îți măsori limitele; începi să te uiți mai des în Sus, mai atent, privești o icoană, cauți către Dumnezeu
Vi s-a părut, Prea Sfințite Siluan, că oamenii au trăit câteva zile ca sihaștrii?
(Râde… – n. red.) «Să știți că m-am gândit. Personal, această perioadă mi s-a părut foarte benefică, în sensul în care stai cu tine însuți, vezi așa cam pe unde te afli și îți măsori limitele; începi să te uiți mai des în Sus, mai atent, privești o icoană, cauți către Dumnezeu cu o oarecare convingere, mai consistentă decât o faci de obicei, mai ales dacă nu ții neapărat să ieși din casă și nu ești obligat să te duci la serviciu sau altundeva.
În același timp, ca episcop, trebuie să gândești limpede în ce fel să-i ajuți pe ceilalți; deci, pentru mine a fost benefică această perioadă. Cred că pentru multe persoane care duceau dorul de a sta un pic, de a se liniști, de a se ruga – fiindcă multe persoane se plângeau la spovedanie „n-am timp să mă rog, n-am timp să mă liniștesc”; lipsa de timp era principala problemă înainte de venirea acestei molime – timpul postului Paștilor a fost o oportunitate și o mângâiere; numai că vedem, și din mărturiile oamenilor, că, pentru unii, este și o greutate să te întâlnești cu tine însuți; o altă greutate este că, dintr-odată, părinții să trebuiască să-și gestioneze copiii 24 din 24 de ore, ei fiind obișnuiți cu program, cu activități, etc..
Școala s-a reorganizat relativ repede, ocupându-le copiilor câteva ore pe zi, cu ore și teme, dar nu toți copiii au avut mijloacele tehnice sau internet; noi am organizat o strângere de astfel de mijloace tehnologice, tablete și calculatoare pentru copiii care nu au posibilități, atât din Italia, din România, cât și din Republica Moldova, pentru a-și putea efectua cursurile.
Am fost cu toții, nepregătiți, într-un fel, pentru un asemenea scenariu, dar s-au rezolvat multe probleme, într-o manieră pozitivă. Oamenii au simțit că ajutorul le vine de la un frate, de la un seamăn, un creștin, și că părintele lor și Biserica este le aproape și îi sprijină!
Chiar de la începutul pandemiei, când am recomandat folosirea mijloacelor duhovnicești – apa sfințită, undelemnul sfințit, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, rugăciunea, semnul Crucii, acestea le-au părut unora ca fiind niște recomandări… naive, puerile, medievale! Însă experiența Bisericii nu este medievală, ci bimilenară.
Molime au mai fost și în trecut, iar înaintașii noștri s-au folosit de mijloacele duhovnicești și dumnezeiești, la o vreme când nu erau nici medicamente sau nu se punea problema unui vaccin sau a unei operații, ci se recomanda doar să stai cuminte acasă.
Nu știu dacă ați auzit povestea preotului Petru, din Șcheii Brașovului, care, în vreme de ciumă, în vremea de dinaintea formării României Mari, s-a dus acasă la fiecare creștin și i-a împărtășit în Sâmbăta Mare, înainte de Paște, pe toți credincioșii săi; pentru că a ieșit din casă contrar regulamentului impus, respectivul preot a fost arestat și executat.
După aceea, s-a constatat că nici unul dintre credincioșii săi nu s-a îmbolnăvit și nu a murit de ciumă; oamenii au fost uimiți, iar osemintele preotului au fost descoperite și, în acel loc, a apărut un izvor de apă dătătoare de sănătate. Pentru omul de azi, povestea aceasta poate părea ceva naiv, medieval.
Dar, și astăzi, cu toate mijloacele pe care le avem la îndemână, cu tehnica performantă, cu medicină evoluată, s-a putut constata că gestionarea acestei pandemii – prin care încă trecem, că nu s-a terminat – nu este atât de SIMPLĂ.
Chiar dacă există opinii și curente diferite, că este sau nu este reală, cu oameni pozitiviști, negativiști, totuși, în Italia sunt peste 80.000 de victime, nu mai vorbim de alte țări. Trebuie să îți dai seama că sunt zeci de mii de familii îndoliate și acest lucru merită considerat. Am prieteni, și aici, și în România, care au decedat de pe urma molimei…»
„Da, cred că este unul dintre învățămintele trase în această perioadă …da, poți să mori!”
Omul de azi a simțit moartea foarte aproape, iminentă, la ușă?
«Da, cred că este unul dintre învățămintele trase în această perioadă …da, poți să mori!
Eu am cunoscut un munte de om, de cinzeci și un pic de ani, bun prieten din România, despre care am auzit că este contaminat și nu mi-am făcut nicio minimă problemă pentru el, însă, în puține zile, a făcut complicație la plămâni, insuficiență respiratorie și a lăsat orfan un copil de nici doi ani, care abia învățase să spună „tata”.
Este doar un caz, dar câte alte cazuri sunt…Da, cred că uitasem cumva că moartea este chiar așa de aproape de noi și de „posibilă”. E cinic să spunem noi, tinerii: „pe noi nu ne afectează, ci doar pe cei bătrâni!” Stai, dar n-ai mamă, n-ai tată? N-ai bunici? Bătrânii sunt de aruncat, sau ce facem cu ei?
Cum zice proverbul popular: Cine nu are bătrâni să-și cumpere! Nu înseamnă că noi stăm liniștiți, dacă bătrânii mor, va fi o grijă mai puțin. Vai de noi, dacă nu avem bătrâni!
Dar, iată că mor și oameni tineri. Un preot catolic din nordul Italiei a umblat curajos, considerând că nu face parte din categoria de risc, la 50 și ceva de ani. Îl ajuta cu preotul român din localitate. A ieșit în mijlocul oamenilor, s-a contaminat și, în câteva zile, a murit.
De aceea, am insistat și pe partea aceasta de organizare bisericească, rugăciune, legătură cu oamenii, de ajutorare socială, materială, binefacere caritativă, dar am insistat și insist, în continuare, pe PĂSTRAREA REGULILOR, că le păstrez pentru mine și pentru celălalt.
Trebuie să mă gândesc la celălalt! Chiar dacă unul este adept al unui curent negativist, să zicem așa. Că omul are o opinie, libertatea opiniei este incontestabilă. Dacă eu sunt creștin, în primul rând, sau preot, eu respect principiile ce mi se predau să fie respectate.
Eu nu predic opinia personală, nu o promovez. Eu îl predic pe Hristos și rânduiala în care ne aflăm, așa cum spune Sfântul Pavel: „Biserica este a rânduielii și nu a neorânduielii”.
Eu insist și nădăjduiesc ca, și de acum înainte, chiar dacă ni se pare că trăim o mică relaxare, să se păstreze regulile sanitare și de distanțare socială.
În vară, Biserica noastră ortodoxă a semnat un protocol cu Guvernul Italian, cu președintele Consiliului de miniștri, Giuseppe Conte, și cu Ministrul de interne, doamna Lucia Lamorgese, ei propunând un cadru în care să slujim, noi obligându-ne să respectăm principiile stipulate după care putem sluji.
Grație acestui document, am putut ține toate slujbele de Crăciun și nu s-a întâmplat ca la Paști, să nu putem sluji, iar acest fapt mi se pare minunat. Chiar dacă am fost în zonă roșie de sărbători, am ajuns la oameni și oamenii au putut ajunge la biserică, nu ca la Paști, când nu s-a putut ieși din casă.
În virtutea libertății religioase pe care statul o tutelează, în baza angajamentului nostru de a păstra și respecta regulile, am reușit să fim tutelați și să fim la datorie.
Ni s-a creat spațiul și contextul prin care creștinul și-a putut scrie autocertificarea pentru a merge la biserică în localitatea apropiată, preotul a putut circula cu o autocertificare, pentru a străbate drumul spre oamenii care aveau nevoie de cercetare și nu puteau să vină la biserică.
Dar la Paști ne-am găsit într-o situație mult mai complicată.
Îmi aduc aminte că, la Biserica de la Campo San Piero, părintele a pus în biserică, pe jos, pernuțele pe care se stă în genununchi și, în fața lor, lumânările care ard mai multe ore, și așa a făcut slujba, cu oamenii care priveau plângând, fiecare în fața computerului lui.
La Paști, preoții lăcrimau, poporul lăcrima, pe toți ne durea sufletul. La Crăciun, din fericire, La Anul Nou, am făcut slujbe dimineața, ziua, după-masa – nu s-a putut sluji noaptea – am putut sfinți apa la Bobotează, am putut să o dăm la oameni să și-o ducă acasă, chiar dacă este mai complicat și trebuie să păstrăm distanțele.
Eu mă tem, sincer, mai mult să pun în pericol pe cineva decât să fiu pus în pericol. Pot fi pus în pericol, dar asta înseamnă că îmi asum riscul, dar este mai greu să îmi asum că pun în pericol pe altcineva.
«Preotul și medicul sunt puși să tuteleze sănătatea sufletească și trupească a oamenilor»
Într-un fel, preotul și medicul sunt puși să tuteleze sănătatea sufletească și trupească a oamenilor, și chiar ei pot să-i expună. Dacă ai expus pe cineva, după aceea poti să tot regreți, știți cum se spune, degeaba mai plângi pe laptele vărsat!
Da, există pocăință, iertare, canonisire, dar ce rămâne în conștiința omului care s-a făcut responsabil, nu de îmbolnăvirea, ci de pierderea vieții celui de lângă el, mi se pare ceva foarte greu de dus.
Mă gândesc cu milă, cu durere, cu îngrijorare, la cadrele medicale care au fost puse la o încercare pe care n-au mai avut-o vreodată și nu știu dacă o vor mai avea vreodată în viața lor.
Ne-am rugat și ne rugăm pentru toate cadrele medicale; avem printre credincioși mulți asistenți medicali și medici, care au fost linia întâi; avem preoți cu soția cadrul medical, care, în momentul în care soția le-a devenit pozitivă, au trebuit să rămână în izolare; după ce s-a însănătoșit, preoteasa s-a întors la muncă în spital, iar părintele a continuat să slujească. Ne-am adaptat.
Trebuie să învățăm să fim responsabili, să lăsăm teoriile… chiar și dacă o anumită teorie ar avea o oarecare temelie. Scopul vieții noastre, fie că suntem în pandemie, fie că suntem la închisoare, rămâne mântuirea și viața veșnică.
Am cunoscut un părinte de la Sibiu (Pr. Straja), care a stat închis din 1948 până în 1965, l-au găsit comuniștii în închisoare și l-au recondamnat, și am îndrăznit să-l întreb: „Părinte, cu ce gând ați stat în închisoare, cum ați rezistat 17 ani?” Mi-a răspuns: „rugăciunea și gândul la Dumnezeu”.
Planul mântuirii are prioritate, gândul că viața mea nu este aici toată, că e veșnică dincolo; faptul că eu lucrez la mântuirea mea și prima mea grijă este mântuirea, dincolo de sănătate.
Bolnav sau sănătos, eu vreau să mă mântuiesc. Atunci programul nostru nu se schimbă, nu depinde de alții, de cine știe ce planuri sau conspirații… Și cei din închisoare, și cei din molimă, și cei din libertate, dacă vor să trăiască în Hristos, creștinește, ei trăiesc cu un gând: „Eu vreau ca la sfârșitul vieții să mă duc la Dumnezeu”. Cu atât mai mult, dacă moartea este aproape de mine.
Noi n-am fost ca mucenicii acum, dar pericolul este mare și mă gândesc la fapta bună, mă gândesc cum să fac un bine, nu mă gândesc: „Ce să fac și cum să mă întorc la viața de dinainte?” De parcă așa de mare fericire era înainte…»
Copiii și adolescenții se întreabă: „De ce a îngăduit Dumnezeu această pandemie? Când se va termina?”
«Copiii nu gândesc abstract. Până pe la 14 ani, ei nu asimilează, nu reușesc să discearnă noțiunile abstracte.
Trăiesc într-un mediu virtual de foarte mici, prea devreme, însă își întemeiază viața pe niște nevoi foarte concrete imediate, legate de mâncare, de afecțiune – care este fundamentală în devenirea persoanei, în echilibrul ei psihologic și nu numai – și de percepția directă.
Pentru ei, „rece” înseamnă o trăire, nu un cuvânt, „drag” înseamnă o trăire, o simțire, nu înseamnă că se gândesc ce etimologie are cuvântul respectiv. Pentru ei, „frumos” este o percepție care e legată de o imagine, de un chip, poate de-al mamei sau de ce se minunează ei; eu văd că se minunează de icoane, de exemplu.
Eu la copii le-aș „arunca” întrebarea înapoi, pentru că la copii nu merge cu teoria. Nici la ceilalți n-ar trebui să facem teorie.
Le-aș sugera să formuleze întrebarea către Dumnezeu, în felul următor: „Doamne, care este gândul Tău și care este taina Ta, pe care o ascunzi într-un necaz, într-o încercare mare, ca cea a pandemiei pe care am trăit-o pe parcursul întregului an 2020?”
Le-aș spune copiilor să ia în considerare un lucru: să facă o listă de lucruri pozitive și lucruri negative, din perspectiva perioadei pe care am trăit-o. După aceea, să vadă, comparativ, cum era înainte de pandemie și să facă un bilanț.
Pentru că, eu am reacții de la copii la care le-a făcut tare bine să stea mai mult cu mama și cu tata în această perioadă.
Un copil mi-a spus bucuros: „acum mi-am luat porția, am stat cu mama si cu tata cât am vrut eu!”
Un fiu de preot de-al nostru, în urmă cu vreo douăzeci de ani, îi ascundea pantofii tatălui lui.
Când voia seara să plece la un bolnav, la o femeie lăuză, la biserică să facă o slujbă, după ce ziua lucra (și a lucrat până la pensie, pentru a nu pune presiune materială pe slujirea sa la parohie), nu-și găsea încălțările.
A prins făptașul și l-a întrebat de ce face asta, iar copilul i-a spus: „De ce nu stai și cu mine un pic, că tu numai te duci la alții și nu stai cu mine deloc!”
Dar câte mame nu se află în situația asta?! Mă doare sufletul când mă gândesc la mamele care sunt trebuie să meargă la serviciu; nu mai vorbesc despre mame care au trebuit să-și lase țara, soțul, familia, copiii, părinții, ca să lucreze pentru familie!
Iată, deci că mulți copii s-au bucurat de perioada de lock-down. S-au bucurat să vadă cerul albastru, ce nu se mai vedea înainte de poluare. Să vadă păsărelele, care au crescut foarte mult ca număr, iar numărul albinelor nu a scăzut atât de mult ca în anii trecuți; spre exemplu, numărul albinelor scăzuse în lume cu 50% în 2019 și au apărut probleme la polenizare; ele au mare importanță în ciclul rodirii pomilor fructiferi și în polenizarea și înmulțirea florilor.
Apele s-au limpezit, a crescut numărul balenelor și focilor, pinguinilor. Nu se înmulțeau înainte, pentru că este în firea animalului să nu-și pună în pericol urmașii în condiții de nesiguranță.
Sunt multe lucruri pozitive, dar și negative. Închiderea aceasta și șederea prelungită te face să acumulezi și multă tensiune, energie statică, pe care nu o poți folosi și ați văzut evenimentele de la Parma unde adolescenții au ieșit pe stradă să se bată, pur și simplu, ca să-și cheltuiască energiile acumulate.
Eu mă refer la copiii creștini, că mă adresez lor, ei au principii de viața creștină – un pic de rugăciune, de încredere în Dumnezeu, o faptă bună – și, de aceea, le propun să pună problema aceasta lui Dumnezeu și să vadă în inima și în mintea lor cam ce răspunsuri și idei le vin.
Să se mai sfătuiască cu mama, cu tata, cu părintele de la biserică, poate vor avea din partea lor o reacție. Cu anumite ipoteze, idei, care ar putea conduce la răspunsuri. Faptul că noi ne-am oprit dintr-o alergătură care atinseseră cote înalte de viteză, nu mi se pare negativ.
Pe de altă parte, în Evanghelie este scris, Domnul a spus:
”Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă.” (Matei X, 28; II Corinteni V, 8-9).
Nu trebuie să alunecăm într-o teamă excesivă față de un virus care, da, face victime foarte multe, dar nu-i singura boală mortală din lume.
Aș adăuga faptul că, dacă știm să ne păzim de el, ne păzim, dar, în același timp, ne punem viața în mâinile lui Dumnezeu, că noi în biserică repetăm, de foarte multe ori, cuvintele: “pe noi înșine, și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”
Am putea spune: „să o predăm” sau „să o încredințăm”.
Sau spunem: „Apără, mântuiește, miluiește, și ne păzește, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău”.
Omul credincios crede în ajutorul lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că apoi iese fără mască și nu are nici o teamă, atinge pe toată lumea și nu are probleme, nu. Deși sunt credincios, păstrez principiile sanitare și de igienă și nu las să se instaleze în inima mea teama.
Că eu cred că, și copiii, au aceste frici cu privire la propriii părinți, la bunici sau la ei înșiși, că aud de la ceilalți copii care și-au pierdut bunicii, părinții.
Trebuie să nu uităm că, în bătălia în care ne aflăm, cu un inamic invizibil, foarte mic, care face multe daune, noi nu suntem singuri, părăsiți!
Dumnezeu limitează lucrarea dăunătoare, răufăcătoare a virusului în lumea aceasta și dă minte doctorilor, cercetătorilor, să aducă aportul lor în limitare daunelor; iar ei pun niște condiții pe care e bine să le respectăm.
Pentru creștini, este clar – lăsând la o parte toate teoriile conspirației – că Domnul Dumnezeu este „Stăpân pe situație”.»
A consemnat Crina Suceveanu
Partea a doua a interviului AICI 👇👇👇
