Dorin D’Angelo Rossi, un tânăr de culoare cu origini române, este un arhitect apreciat la Como, în Italia, dar în spatele succesului său se află o poveste tristă. La 31 de ani, el se poate mândri cu studii universitare la o prestigioasă universitate, la Milano, și cu un job care l-a ajutat să se realizeze financiar și profesional. Dorin D’Angelo Rossi este un arhitect în plină afirmare la Como, în Italia, însă drumul său până aici a fost unul anevoios, în special în copilărie.
Abandonat când abia avea o jumătate de an, Dorin a trăit până la un an și jumătate într-un orfelinat în București. Destinul i-a zâmbit atunci când un cuplu de italieni a decis să facă pasul cel mare și să-l adopte. De aici încep și primele sale amintiri, vagi de altfel. Un orfelinat plin cu copii triști, foamete și frig. Și durere. Toate acestea au devenit însă amintire din momentul în care a fost luat și dus la Milano de părinții săi adoptivi.
„M-am născut în București, dar când aveam 6 luni am fost abandonat de mama și am ajuns la un orfelinat în localitatea Vidra. Mama era româncă și era albă, tata era de culoare, dar nu m-a recunoscut după naștere, așa că în dreptul său nu a apărut nicio cetățenie. Nu-mi aduc aminte mare lucru despre Vidra și copilăria mea dinainte de a ajunge în Italia, poate doar fragmente de amintiri. Acum știu însă că e un loc rustic, cel puțin din ce am putut vedea de curând folosind Street View de la Google”, a spus tânărul.
Nu știe prea multe despre țara sa de origine, iar puținele lucruri pe care le știe i-au fost povestite de părinții săi adoptivi. Așa a aflat povestea tristă a unui București sărac, cu oameni îmbracați în haine ponosite și privind în jos, parcă fără speranță.
„Mama mi-a povestit că atunci când au venit să mă ducă în Italia, au stat mai multe zile la un hotel din centrul Bucurestiului. Însă sărăcia era atât de mare încât ospătarul le-a spus că în bucătăria restaurantului nu mai există nimic de mâncare. În România acelor ani era greu să găsești ceva să pui pe masă, era o sărăcie lucie”, povestește el.
Ajuns în Italia, viața lui a luat o turnură fericită. Părinții adoptivi i-au acordat toată afecțiunea de care avea nevoie, iar în curând a reușit să lase în urma crâmpeiele de amintiri triste din România. Iar anii de liceu au fost nemaipomeniți pentru el. A făcut liceul la Como, iar ulterior a fost admis la Institutul Politehnic din Milano, pe care l-a absolvit cu brio.
Logic, Dorin a pierdut aproape orice legătură cu România, țara în care s-a născut, dar și în care s-a consumat drama abandonării sale. Și nici nu ar prea avea motive să dea timpul înapoi, cu atât mai mult cu cât nu mai știe nimic despre mama sa naturală, iar despre tatăl său nu a știut niciodată nimic. Spune însă că nu-i judecă, chiar dacă nu poate să-i înțeleagă. După atâția ani, nici nu mai are în plan să facă un astfel de efort, inutil de altfel.
Singura sa legătură cu România o reprezintă o tânără româncă. Cei doi au devenit prieteni buni, iar pe lângă faptul că s-au născut amândoi în București mai au și un alt punct în comun. Ambii au fost abandonați în același orfelinat și au fost înfiați cam în același timp de două familii italiene.
Arc peste timp, ei s-au regăsit în Italia, la Como, iar uneori mai vorbesc despre țara în care s-au născut și se întreabă cum ar fi fost dacă n-ar fi fost abandonați de familiile lor și dacă ar fi primit o șansă. Nu-i dă numele, că să o menajeze, dar spune că este poate cea mai buna prietena a sa. „Cu ea am mai stat și am mai vorbit despre România și despre trecutul nostru. Sunt lucruri care cumva ne leagă și ne unesc, suferința inițială, dar și șansa pe care viața ne-a oferit-o totuși, când am fost adoptați și am avut astfel norocul să creștem în familii care ne-au iubit și ne-au ocrotit”, mai spune el.
Într-o zi, poate ei își vor înfrunta trecutul și vor vizita Bucurestiul. Îl vor vedea probabil cu alți ochi și vor descoperi o lume diferită de cea în care au trăit primii ani din viață și un adevărat coșmar.
un articol de Vlad Iacob, ziare.com
