Elvio Pasca
Politologul Giovanni Sartori o atacă în Corriere della Sera pe ministrul Integrării şi poziţiile sale privind reforma cetăţeniei. Potrivit acestuia, imigranţii şi fiii lor nu sunt integrabili, mai bine să fie legaţi pentru totdeauna de un permis de şedere.
Giovanni Sartori: De ce ius soli nu funcţionează
Cecile Kyenge nu are nevoie de avocaţi, însă obiectul bătăliei sale, dreptul de cetăţenie pentru un milion de fii de imigranţi, este cel care trebuie apărat în faţa editorialului pe care politologul Giovanni Sartori i l-a dedicat pe 17 iunie pe prima pagină a cotidianului Corriere della Sera.
O contribuţie la reflecţie care oscilează între aroganţă academică şi xenofobie şi care, dacă din greşeală ar fi fost semnat de Mario Borghezio, ar fi rezultat coerent, prin multe aspecte, cu declaraţiile de birt al campionului leghist împotriva multiculturalismului.
Sartori începe spunând că Letta a ales prost ministrul Integrării. „Născută în Congo, a luat în Italia licenţa în medicină şi s-a specializat în oftalmologie. Ce ştie despre „integrare”, ius soli şi prin urmare de ius sanguinis?” se întreabă.
Potrivit acestuia, este greu ca o imigrantă care a devenit cetăţean italian, angajată de ani de zile în bătălii în teritoriu pentru politicile de integrare, să poată să înţeleagă ceva privind aceste teme.
Mai bine este să ne ilumineze un politolog închis în biroul său să redacteze editoriale viguroase pentru Corriere della Sera. Puncte principale ale dezbaterii privind multiculturalitatea, la fel ca acum câţiva ani când i-a definit pe musulmani a fi „neintegrabili”, „un risc de evitat”, sau ca atunci când, mai recent, ca alternativă la cetăţenie, a propus un permis de „rezidenţă permanentă transmisibil fiilor”.
Astăzi Sartori se îndoieşte că ministrul Kyenge (pe care o numeşte „oculista noastră”) a citit cartea sa, „Pluralism, Multiculturalism şi Străini”, ca şi când cunoaşterea scrierilor sale înseamnă să le împărtăşeşti în mod automat. şi se plânge că propunerea sa privind rezidenţa permanentă a fost „ignorată de toţi”.
Cu adevărat este ciudat că nimeni nu a luat în considerare posibilitatea de a crea imigranţi „pe viaţă”, mai mult, pentru generaţii. Cu fiii şi nepoţii născuţi şi crescuţi aici care nu pot deveni italieni, dar care cu toate acestea, au oricum rezidenţa permanentă…
Politologul contestă ideea potrivit căreia întreprinzătorii imigranţi sunt un factor de creştere, întrebând, ca şi când ar fi un raport cauză-efect „care este numărul întreprinzătorilor italieni care au falimentat?”.
Apoi, cu un salt ilogic ajunge la o concluzie delirantă: „care este numărul de imigranţi care bat străzile noastre şi care le fac periculoase?”. Bat străzile? Despre ce vorbiţi, Profesore?
Contestă şi faptul că Italia ar fi metisă. Emiţând un academic „soţie şi boi de pe meleagurile tale”, şi amintind că, „la, noi, căsătoriile mixte sunt în general combătute cu ferocitate tocmai de islamici”.
Apelează deci la proverbe, însă uită că datele Istat arată că numărul căsătoriilor mixte este în creştere constantă şi că acum un nou-născut din cinci are cel puţin un părinte străin. Apoi acuză ministrul că dă „ca scontat faptul că tinerii africani şi arabi născuţi în Italia sunt eo ipso cetăţeni integraţi”.
Tinerii africani şi arabi (dar de ce nu-i citează pe cei europeni, albi şi creştini?), este adevărat, nu sunt în mod automat „cetăţeni integraţi”.
Apoi apare îndoiala că problema, mai mult decât ţara unde sunt născuţi părinţii, culoarea pielii sau religia, sunt obstacolele pe care Profesorul ar vrea să le interpună între ei şi obiectivul cetăţeniei depline.
Poate ar înţelege de unul singur acest lucru dacă, odată închis computerul, închisă uşa biroului său, ar ieşi din când în când să facă doi paşi pe stradă, ar intra într-o şcoală, ar sta puţin de vorbă cu aceşti tineri.
Poate Sartori nu vrea să facă asta. Preferă să citeze sultanatul din Delhi, Imperiul Moghul, Companiile occidentale, colonialismul englez şi post- colonialismul pentru a spune că pe subcontinentul indian „populaţia hindusă şi musulmanii nu s-au integrat niciodată” şi că India şi Pakistanul sunt mereu pe picior de război.
„Mai dezintegraţi decât atât se moare”, încheie. Vorbeşte despre India din secolele trecute şi bodogăneşte privind viitorul Italiei. Prezentul, însă, se pare să nu-l remarce deloc. Trăgând linie, Profesore, acel ministru oculist născut în Congo vede mai bine, mult mai departe decât dumneavoastră.
