Spiritul european, Berlusconi şi moldovenii
Victor Druţă
Urmărind episod după episod epopeea lui Berlusconi, mă întreb care sunt semnificaţiile acesteia pentru omul din Est, venit în Europa ca să-i însuşească modelele, să-i soarbă înţelepciunea, să se trateze de reflexele gândirii totalitare. Ce trebuie să creadă esticul despre magnatul care a ajuns prim-ministru şi care, chiar dacă îşi face datoriile la care funcţia îl obligă, a devenit, graţie averii sale imense, cel mai mare corupător al ţării sale? Să creadă că Berlusconi este un rezultat natural al democraţiei, capitalismului şi Occidentului? Că Berlusconi e un model al omului de afaceri de succes care, anume pentru că şi-a condus bine propria afacere, ajunge să conducă o ţară întreagă? Şi că, la urma urmei, trebuie să fim europeneşte toleranţi cu micile sale păcate?
Am crezut întotdeauna că spiritul european, acel amestec de memorie istorică, toleranţă, obişnuinţă de a lucra bine, morală creştină, Voltaire, Rousseau, un pic de Dante, un pic de De Sade, un pic de Marx chiar, acest spirit deci am crezut că poate fi antidotul totalitarismelor, că poate îmblânzi şi înnobila totalitarismele acolo unde acestea sunt inevitabile. Fascismul italian a fost destul de blând. Fascismul german a fost feroce anume de aceea că a vrut să distrugă spiritul european al toleranţei şi democraţiei.
Comunismul, această ideologie utopică europeană, tradus în practica vieţii de toate zilele, a avut aspecte diferite în diferite ţări. Dar cu cât ţara era mai puţin europeană, cu atât efectele sale erau mai devastante. Comunismul sovietic, realizat într-o ţară creştinată şi apoi europenizată de Petru cel Mare, a avut laturile lui foarte urâte, dar nu poate fi comparat cu comunismul oribil de tip chinez sau nord-coreean.
Dar sovieticii invidiau modul de viaţă al ţărilor socialiste europene, Cehoslovacia, Germania Democratică, Iugoslavia, unde era mai multă ordine, o productivitate mai înaltă şi unde omul trăia mai bine. Şi deci, deficienţele comunismului mi le-am explicat prin lipsa sau prezenţa mai mică ori mai mare a spiritului european. Obscena dictatură comunistă a lui Ceauşescu în România o puneam pe socoteala jugului otoman şi perioadei fanariote. Şi judecând în această ordine de idei, am ajuns să cred că chiar America, Statele Unite, depărtate fiind de sursa spiritualităţii europene, au deraiat, cu toată democraţia lor perfectă, într-un fanatism religios de prost gust, în maniheism şi atiduni ridicole de mari salvatori ai umanităţii.
Unde vreau să ajung, mă veţi întreba. La Berlusconi. Pe care vreau să-l denunţ ca pe un trădător al spiritului european. Comportamentele sale sunt din ce în ce mai „orientale”. Este învinuit de viciul foarte oriental al corupţiei. Stolurile de fete care trec pragul reşedinţelor sale şi pe care le copleşeşte cu bani, aur şi pietre scumpe nu pot să nu sugereze haremurile sultanului, odalisce languroase, dansul din buric. Prietenii săi sunt Gheddafi şi Putin.
În Europa există distincţia clară dintre public şi privat. Berlusconi o încalcă cu nonşalanţă: spaţiile sale private, Arcore, vilele din Sardinia sunt şi locurile de unde îşi exercită puterea de funcţionar public; şi viceversa, palatele puterii sunt folosite în scopuri strict private. Atunci când curtezana Ruby este arestată de poliţie, primul ministru telefonează la chestură ca să o salveze pe protejata lui Berlusconi invocând raţiuni de stat: Ruby ar fi, chipurile, nepoata preşedintelui egiptean Mubarak. Dar nu numai confuzia dintre public şi privat iese din tiparele europene, însuşi modul acesta de a face dragoste (chemând la palat un stol de femei, punându-le să-şi expună nurii, pentru ca să aleagă mai apoi din toate pe una – lăsându-le dezamăgite pe celelalte) este profund ne-european. Ca să nu mai zicem că este profund ne-catolic, profund superficial şi… şi curat murdar. Şi ca să nu mai cităm şi înţelepciunea populară: bătrânul amorezat e ca piroşca cu păsat.
Dar să nu uit cu ce am pornit. Eu, omul din Est care vrea să devină european perfect, trebuie să fiu conştient că Berlusconi reprezintă o cădere, o greşeală de stil a Europei. Şi o abatere de la Constituţie a Italiei, care, după cum zicea Luciana Litizzetto, a devenit dintr-o „repubblica fondata sul lavoro” „una repubblica fondata sulla gnocca”. Deci, pe Berlusconi nu trebuie să-l dau cu nici un preţ drept exemplu oamenilor politici din Estul meu. Care ar trebui, după umila mea părere, să facă în alcovurile lor private tot ce le permite imaginaţia, potenţa şi potenţialul economic, numai să nu plictisească lumea cu publicizarea prestaţiilor lor groteşti.
De fapt, pentru Republica Moldova nu există nici un pericol. După cum se ştie, Vlad Filat, primul ministru moldovean, a pus la index cartea „Sexul povestit celor mici”. Iar Marian Lupu, spicherul Parlamentului şi Preşedintele interimar al ţării, atunci când a fost învinuit că ar avea o relaţie extraconjugală, a promis să dea la moacă celui care răspândeşte aşa zvonuri infamante. „Niente sesso. Siamo moldavi.”
