În zilele de 26-27 aprilie, la Florența, a avut loc faza finală a Olimpiadei de limba italiană pentru elevii de liceu, rezidenți în Italia, dar și în afara țării. Pentru categoria cea mai importantă, cea a liceelor din Italia, au concurat 64 de elevi, selecționați din peste 13.000 de liceeni, de la unități de învățământ din întreaga Peninsulă.
Pe locul trei, cu o notă de 59 de puncte s-a clasat, surprinzător, o româncă: Adelina Vrînceanu, elevă la Institutul Superior „Guido Parodi” din localitatea Aqui Termi, provincia Alessandria.
Adelina a povestit, în exclusivitate pentru Gazeta Românească, cum a obținut acest important succes. Adelina a fost în urmă cu 0,5 puncte față de locul 2 (Bullitta Alessandro – Nuoro – 59,5 puncte) și doar cu un punct și jumătate față de locul 1, obținut de un elev din Padova (Tosatto Alessandro – Padova – 60.5 puncte). Concursul, ajuns la cea de-a treia ediție, s-a desfășurat sub înaltul patronaj al Președintelui Giorgio Napolitano și al Primăriei din Florența. La ceremonia de decernare a premiilor a fost prezent și primarul capitalei toscane, Matteo Renzi.
Adelina Mihaela Vrînceanu are 15 ani, este originară comuna Lipova, județul Bacău, în Italia, împreună cu părinții și fratele mai mic, de la vârsta de trei ani și trei luni. Adelina ne-a povestit într-o manieră particulară, demnă de un elev premiat la olimpiada de limbă și literatură, despre începuturile ei la școală, în Italia. „Deseori, plecând într-o călătorie, avem probleme dacă uităm acasă bagajul nostru spiritual, adică buna educație, valorile, tezaurul de dragoste și sentimente, ca izvor de energie pură care îți va servi ție, dar de care vor fi însetați mereu și cei care vor interacționa cu tine.»
«Eu, deși micuță se pare că nu am uitat nimic acasă, plecăm cu o bună bază formativă, ori mai bine zis, bunicii mei Iurașcu Vasile și Aurica din satul Valea Caselor au avut grijă să-mi pună mai totul în „bagajel”. Din fericire nu m-am confruntat cu nici un fel de probleme, la grădiniță m-am împrietenit ușor cu toți copiii. Unde ne lipseau cuvintele completam cu gesturi, iar profesorii m-au îndrăgit repede, mă priveau cu o oarecare curiozitate și admirație.»
«Părinții mei făceau desigur sacrificii eroice, aidoma miilor și miilor de alte familii de români care au emigrat, dar în jurul meu era doar dragoste, o inteligentă și delicată atenție, respect și înțelegere pentru trăirile mele. O problemă totuși am avut, dar de altă natură – DORUL, NOSTALGIA.”
«Care român nu a simțit acea durere grea care îți strânge inima ca un clește? Salvarea mi-a venit de la o cutie gigantă, plină de culori, însoțită de multe foi albe pe care am descărcat tot ce simțeam, tot ce-mi lipsea: figuri dragi de departe, senzații, voci…În acest mod am elaborat o durere prea mare pentru un copil și am câștigat un alt prieten de călătorie, desenul.»
Ai avut vreodată probleme legate de faptul că provii dintr-o familie de români? Te-ai simțit vreodată marginalizată?
«Nu m-am simțit niciodată marginalizată din cauza naționalității mele, dar a trebuit să-mi merit totul. Nici o indulgență în ceea ce mă privește, ideea ce mi se comunica non-verbal era: ești străină, dar ne placi, așa că nu te vom judeca în baza unor stereotipuri, dar demonstrează-ne cât valorezi.»
Povestește-ne despre „aventura” ta școlară în Italia.
«Între grădiniță și liceu am schimbat șase școli, în funcție de munca părinților. Până în clasa a patra am terminat anul cu media generală 10, mergând apoi pentru clasa a cincea în alt oraș. Am văzut uimire totală la vederea notelor mele precedente. La sfârșitul anului mi-au dat zece și cele mai neîncrezătoare profesoare. Am continuat cu media zece la toate materiile următorii ani de școală încheind cu „zece cu laude” examenul de clasa a opta.»
«Menționez că în Italia nu există ceremoniile acelea frumoase de premiere la sfârșitul anului cu diplomă și coroniță de care îmi povestesc cu drag mama mea și tatăl meu, care stimulează copii și le dau sentimentul de recompensă pentru sârguința lor. În mod excepțional la gimnaziu am primit o „Scrisoare de merit” din partea primarului orașului, în care-mi scria că e onorat să mă aibă ca cetățean al orașului, felicitându-mă pentru rezultate, augurându-mi un viitor pe măsură.»
”Tot în acea perioadă am obținut Cupa de aur „British Institute” prima clasă, de limba engleză.»
Ce tip de liceu ai ales după ce ai terminat clasa a opta?
«Am ales cu multă pasiune Liceul științific, iar în primul an am câștigat Bursa de studiu pentru cea mai înaltă medie a notelor din an pentru tot institutul Parodi, care include toate liceele din oraș. Simt simpatie în jurul meu, iar în acest sens, un bun aport și-l dau părinții mei Cristinel și Viorica Vrînceanu, exemplu de integritate și frumusețe morală pentru mine, care prin muncă și comportamentul lor construiesc o rețea de simpatie. Din păcate, am auzit ocazional expresii care pot conduce la marginalizare, adresate unor colegi de-ai mei de alte naționalități, de aceea cred că în acest sens mai este mult de lucru. »
Ești prima elevă româncă premiată la o olimpiadă școlară în Italia. Ce reprezintă acest lucru pentru tine?
«Sunt deosebit de mulțumită, pentru mine și nu numai… Dedic totul celor care m-au iubit și mi-au dăruit pacea de care am nevoie, conaționalilor mei, școlii și profesorilor mei. Experiența aceasta mi-a dat prilej să cunosc persoane extraordinare, idei și proiecte noi. Acest rezultat îl doresc un pas înainte spre o mentalitate comună mai deschisă.»
Ce crezi că trebuie să facă un elev pentru a ajunge la performanța ta? E de ajuns studiul temelor sau e nevoie și de ceva în plus?
«Programul școlar de bază nu se sare niciodată, nicio temă sau domeniu de studiu. În rest, experiențe de viață cât mai variate, fantezie, mult citit de calitate. Cred că a trăi și experimenta mai multe culturi și limbi nu ne împiedică de a le aprecia în mod profund, dimpotrivă, ne stimulează fantezia și ne face mai înfometați de cunoaștere. Nu din întâmplare sunt și anglofilă.»
Este cursul de italiană o materie mai deosebită pentru tine sau la toate materiile ești la fel de silitoare și pasionată?
«Îmi plac toate materiile și le dedic același interes, de la artă, la matematică. Iubesc cunoașterea, iar studiul îl concep ca o modalitate de dezvoltare structurată și armonioasă a persoanei umane. Nu degeaba matematicienii greci erau și filozofi…»
Descrie-mi o zi normală din viața ta de elev.
«Trezire un pic anticipată pentru a face totul fără grabă, micul dejun energetic și sănătos, cu ingrediente antice de-o vârstă cu umanitatea, transformat în rețetă de familie de mama mea fantastică, cu „Doamne ajută” plecarea la școală, iar acolo pentru cinci ore, toată atenția și curiozitatea mea este la maxim. Prânzul acasă la 13.30, după care o oră de relaxare, cânt la pian, desenez, conversez, citesc cotidiane de informație, etc. Apoi încep studiul și dezvoltarea temelor. La 16.00 iau o gustare și continui pregătirea până la cină. La nevoie fac mici pauze în care desenez sau „mă joc” cu fratele meu Matei de nouă ani. La terminarea lecțiilor am program liber să-mi cultiv alte pasiuni, activități sportive. Uneori merg în bibliotecă cu prietenele mele sau ne plimbăm și ne oprim la un ceai.»
Ce reprezintă pentru tine România, în afară de faptul că e țara natală?
«Un loc, un teritoriu, o lume îți aparține dacă ți-a dăruit sentimente, senzații sufletești dar și olfactive, gustative, pozitive și unice încât au intrat în chip nevăzut să facă parte di identitatea ta. România pentru mine e țara unde, într-un „colț de rai”, la Valea Caselor, Bacău, mă așteaptă o dragoste mare care nu se poate măsura în cuvinte. Unde în alt loc în lume mai există o mamaie năzdravană care uitându-se la cer și mirosind vântul, știa momentul exact pentru fiecare lucrare a pământului. Juca cu mine „lupul și oile” până mă dobora somnul, iar dimineața mă trezea cu „bună dimineața rază de soare”, având în batic parfum bun de cuptor harnic „cu noaptea în cap”.»
«Mă rostogoleam din pat ca un măr di copac, nerăbdătoare să „mușc”din acel entuziasm care făcea fiecare zi specială. Afară aveam atâtea chirpidine, ciocane și clești de ascuns pe sub butuci în vie în timp ce tataia cu zâmbet misterios parcă nu mă vedea. Acolo am văzut o rânduială a muncii și o viață creștinească interiorizată. Mi-au transmis ereditatea lor culturală prin povestiri și cântece, gestualitate, acțiuni, dragoste în mii de culori. România este țara tuturor vacanțelor mele de vară, unde am mers în tabere la Valea Budului, Sovata, Litoral. România este țara de care tatăl meu și mama mea au mai întotdeauna ceva să-mi povestească cu evidentă emoție. Doresc să simt tot mai mult România.»
Dar Italia?
«Cred că și albina care zboară din floare în floare să-și culeagă nectarul apreciază în modul ei floarea care îi dă ospitalitate. Cu atât mai mult noi, oamenii. Italia e țara primelor prietenii, acelea care nu se uită niciodată. Pentru colegii mei italieni simt un autentic sentiment de frăție, simt gratitudine și respect pentru profesorii mei. Un sentiment imens pentru o țară simt că nu exclude un un alt sentiment mare care naște și crește. Nu-i așa că se nasc primele generații de europeni autentici?»
Ce proiecte de viitor ai?
«Las o ușiță deschisă tuturor posibilităților…»
Ce facultate ți-ai dori să frecventezi? Unde?
«Îmi doresc să frecventez medicina unde știința e inepuizabilă, în sprijinul ființei umane. Nu am decis unde, dar mi-ar plăcea ca masteratul să-l fac într-o țară diversă de cea în care frecventez universitatea.»
Ce sfaturi ai pentru copiii din familiile de români din Italia?
«Sentimentul meu de mulțumire l-aș împărți la toți, pentru a-i stimula să caute în persoana lor acel ceva, special, care îi va ajuta să-și creeze și realizeze visele. Înainte de a-și dezvolta rădăcini aeriene să cultive bine rădăcinile originale, seva cea nemuritoare… totul spre binele și fericirea lor.»
Andi Rădiu
