În luna aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi, cartea Liliei Bicec „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigraţia moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detaşamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciţi pe neaşteptate, nevoiţi să rupă cu unghiile şi dinţii o bucată de pâine pentru supravieţuire.
Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilaşilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebuneşti, să escaladeze munţii, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să rişte ele însele de a fi violate.
În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine şi mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povaţa potrivită la momentul potrivit. Şi rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis.
Cartea Liliei Bicec vorbeşte despre tentativa eroică a unei mame de a menţine cu orice preţ o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăşi, le povesteşte în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască preţul adevărat al hainelor frumoase şi bunătăţilor pe care le primesc.
Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame şi dus în Siberia, a părinţilor din părinţi, a limbii şi literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinţi, chiar dacă la grădiniţă şi la şcoală se învaţă şi limba, şi istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio şi în Corriere Immigrazione .
Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut şi la ce a câştigat Moldova de la emigraţia masivă a cetăţenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forţă de muncă tânără şi multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forţei de muncă în exces a diminuat şomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai uşurate.
Între timp instituţiile de învăţământ au continuat să producă intelectuali şi specialişti în mari cantităţi. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic şi în permanentă creştere de remitenţe. Deci, cu toate că nouă, emigranţilor, ne place să credem că ţara se prăpădeşte fără noi, şi plângem marele exod şi distrugerea familiilor, realitatea e alta.
Nu suntem deloc indispensabili. Ţara poate fără noi.
Nu suntem deloc indispensabili. Ţara poate fără noi. Ţării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranţi, alte mii de cetăţeni moldoveni alungaţi, expulzaţi din propria ţară. Prin urmare, atunci când suntem chemaţi în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să ştim că de fapt suntem minţiţi. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noştri.
Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea naţională, limba maternă, valorile naţionale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă ţara nu are nevoie de tine, preţul acţiunilor limbii materne şi a culturii naţionale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranţilor nu vor fi convinşi cu uşurinţă să înveţe limba şi cultura ţării care i-a alungat de acasă pe părinţii lor. Ba chiar vor încerca să-şi ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile.
Îl vor iubi aceşti copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguţă? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbaţi şi femei, şi există familii. O fi tot aşa şi cu limba, e un mijloc convenţional de comunicare. Şi cu naţiunea, aparţii aceleia în care eşti integrat.
Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbaţii moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloşi şi neputincioşi. E o impresie care poate fi confirmată şi de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnaţi pentru totdeauna a fi preţuiţi de lume pentru unele calităţi individuale şi dispreţuiţi pentru ce suntem ca naţiune.
Pentru că nu poţi respecta naţiunea, o bună parte a căreia nutreşte visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Şi emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupţie generalizată, dezordine.
Totuşi, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile şi acţiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuşi că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă.
Da, Moldova e mică şi săracă, dar e mai uşor să faci ordine într-o ţară mică. Şi nu atât sărăcia ne dezamăgeşte şi ne face să fugim, cât lipsa de idealuri şi perspective, stagnarea, indiferenţa.
Ar fi suficient să recunoaştem Transnistria şi să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrităţii teritoriale, problema integrităţii sociale – şi să ne multiplicăm în mod automat şansele de a fi acceptaţi în UE. Am putea apoi produce cantităţi uriaşe de vin, de miez de nucă, de mere şi prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge şi pentru export…
Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei şi să înduioşăm Occidentul cu istorii tragice.
O Moldovă prosperă şi frumoasă îi va face foarte curioşi faţă de limba şi cultura naţională pe copiii emigranţilor. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curţile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.
Victor Druţă
