Reportaj Sky/ Roma, „piaţa de sclavi români”

Forţă de muncă ieftină, la negru, pe alese. În fiecare dimineaţă, în faţa depozitelor de materiale de construcţii din Roma şi din jurul Romei se organizează „târgul de sclavi”: sunt aleşi cei mai solizi, care acceptă banii cei mai puţini.

Redacţia “Sky” a realizat un reportaj despre cei mai mulţi dintre cei care se înghesuie dimineaţa la porţile depozitelor, în aşteptarea unui patron care să le dea o zi de muncă la negru. Un reportaj de Chiara Ribicini, cu fotografii de Francesco Cito, care poate fi citit integral pe tg24.sky.it.

O zi din viaţa unui sclav

Daniel este român şi are 41 de ani. Zilnic, începând din 1998, îşi oferă braţele italienilor, sperând să câştige 40 de euro, la negru. Este dispus la orice trudă. „De pe acest trotuar am fost luat la tot felul de munci. Am curăţat pivniţe, am zugrăvit case, am cules măsline, am cărat mobilă”.
Daniel este unul dintre numeroşii români care, zilnic, „se pun în vânzare” pe via Tiburtina, la circa 20 de kilometri de Roma. Are 41 de ani, însă arată cu mult mai în vârstă.
În fiecare dimineaţă se trezeşte la 5, ia primul autobuz potrivit şi ajunge în acel colţ de stradă în care italienii se opresc pentru a cumpăra forţă de muncă şi trudă. La 6 dimineaţa începe aşteptarea, care poate fi şi zadarnică. De fapt de cele mai multe ori se întoarce acasă cu mâinile goale. Însă nu se descurajează niciodată şi revine zilnic pe acea stradă. Nici măcar frigul nu-l opreşte.
Merită? „Sigur. Să merg la „smorzo” (nr. – astfel se numesc în jargon locurile în care se pun imigranţii în vânzare, de obicei în apropierea depozitelor de materiale de construcţii) mă face să mă simt viu. Trebuie să evit să rămân acasă, pentru că între patru ziduri apar gândurile negre şi pesimismul. Pe trotuar, în schimb, chiar dacă nu găsesc nimic astăzi de lucru, pot cunoaşte pe cineva. Pot găsi un contact util. {i recunosc faptul că în timp se instaurează un fel de dependenţă: nu rezişti să nu vii aici”.

Viaţa la „smorzo”

Daniel are diplomă în contabilitate. Stie italiana la perfecţie. Si-a petrecut la „smorzi” o mare parte din viaţă. Le frecventează din prima zi când a sosit în Italia, în noiembrie 1998. „Am plătit 1.000 de dolari pentru un voiaj colectiv. Am plecat trei şi am traversat Ungaria, Austria, Elveţia până am intrat în Italia. Am călătorit timp de cinci zile închişi într-un camion. Aveam numai apă şi ciocolată. Si de fiecare dată când ajungeam într-o vamă stăteam nemişcaţi, nici măcar nu mai respiram. Fiindcă o singură tuse putea fi fatală”.
Primul „smorzo” al lui Daniel a fost cel de lângă staţia de metrou Arco di Travertino, la Roma. Prima sa muncă a fost în casa unui bijutier. Prima sa plată 20.000 de lire. „Trebuia să iau câteva mese de biliard dintr-un bar şi să le duc în încăperea de hobby din vila sa”.
Legat de acea zi Daniel îşi aminteşte sentimentul de rătăcire simţit. „Nu ştiam unde mă duce, abia vorbeam italiană. Acum ştiu că eram pe via Casilina”. Însă îşi aminteşte şi uşurinţa cu care şi-a găsit munca. „Am fost ales imediat. Poate pentru că am un fizic robust. şi totul mi s-a părut atât de simplu. Urci în maşină şi pleci”.
La „smorzo” într-un timp se găsea mereu de lucru, şi pentru că „pieţele de forţă de muncă erau numai două în toată Roma. „Acum zece ani nu era ca astăzi. În fiecare zi reuşeam să câştigăm câte ceva. {i uneori erau munci care durau mai mult”. Astfel, în martie 2002 un „domn de treabă” l-a luat pe Daniel şi pe un amic de-al său şi i-a dus la Grottaferrata. „Acolo am învăţat meseria de zidar. Am trasformat o casă într-o vilă. Luam 60 de lire pe zi şi aveam cazare şi masă gratuite. Lucram de luni până vineri. Sâmbăta şi duminica dădeam o mână de ajutor pe cele şapte hectare de vie pe care le avea. Însă aveam o zi liberă pe lună. Concediu şi al treisprezecelea salariu plătite”. Totul la negru, bineînţeles.

Ceauşescu

Din 1998 şi până astăzi Daniel a lucrat legal maxim un an şi jumătate în total. A lucrat mereu la Roma pentru că în Nord „e nevoie de un telefon, de o recomandare, altfel nu găseşti ceva de lucru”. Înainte „să sosească criza” reuşea să câştige chiar şi 1.600-1.700 de euro pe lună. Si a reuşit să-şi cumpere o casă şi un magazin în România. Dar acum nu mai e aşa. Licitaţia sclavilor se deschide zilnic în mai multe puncte ale oraşului. „Astăzi dacă nu ar fi soţia mea nu am reuşi să plătim chiria şi nici să-i dăm de mâncare fiului nostru, care are cinci ani”.
Daniel împarte apartamentul cu doi conaţionali. Plăteşte 150 de euro pe lună. Soţia sa, în schimb, locuieşte cu familia care a angajat-o ca baby-sitter. Câştigă 800 de euro lunar şi are acte în regulă. „Pentru femei este mai uşor aici. Voi italienii aveţi mereu nevoie de îngrijitoare şi de femei de serviciu”.
Din România îl regretă pe Ceauşescu: „Comunismul mi-a dat totul. Toţi studiau, toţi lucrau, toţi mâncau. Tatăl meu, numai cu locul său de muncă, a crescut 5 persoane. Astăzi acest lucru nu este posibil”.
Si libertatea? Democraţia? „Sunt valori care nu funcţionează în toate ţările. Noi o duceam bine. {i nu noi am făcut revoluţia. A fost o punere în scenă a occidentalilor care doreau să cadă ultimul bastion roşu”.
Dacă încă ar fi comunismul „nu aş fi aici, la depozit, să mă vând zilnic pentru un pumn de euro”. {i libertatea, văzută de aici din Italia, rimează mai degrabă cu sclavia.

Piaţa sclavilor
În fiecare dimineaţă se vând pe trotuare: imigranţi legali şi clandestini, electricieni, zugravi sau grădinari. Forţă de muncă ieftină pentru italieni. Exploatată şi de privaţi pentru zugrăvirea unei camere sau pentru schimbarea unei prize.

„Te vreau pe tine”
„Ce muncă?”
„Trebuie să zugrăvesc casa. Reuşeşti într-o zi?”
„Da, da. Vreau 40 de euro”.
„Urcă”.
Furgoneta albă se îndepărtează în direcţia Roma la ora 6.50 a unei dimineţi geroase de iarnă. O conduce un italian, un domn de circa 50 de ani cu părul grizonat care îi iese de sub căciula din lână scoţiană. După scurtele negocieri în maşină urcă Ion, un tânăr român de 24 de ani. A fost ales dintre treizeci de conaţionali de-ai săi care, ca şi el, îşi vând braţele oricui pentru un pumn de euro. Piaţa sclavilor, dificil de găsit altă definiţie, se ţine în fiecare dimineaţă.
Ion are 24 de ani şi este înainte de toate un zugrav foarte bun: „Nu ne oferă niciodată de mâncare, nici măcar dacă lucrăm într-o casă privată. Însă mama mea m-a învăţat că dacă îţi e foame nu trebuie niciodată să-ţi fie ruşine să ceri de mâncare”.

Intersecţia muncii

Via Tiburtina, o intersecţie şi două indicatoare: Roma 20 de km la dreapta, Tivoli 11 km la stânga. Aici, zilnic, debarcă zeci de imigranţi. Sosesc cu autobuzele de la Marcellina, Palombara, Villanova, Tivoli încă de la 5.30. îşi aşează rucsacurile pe jos sau le agaţă de unul dintre stâlpii pentru indicatoare rutiere sau publicitate. îşi iau cu ei hainele de lucru şi ceva de mâncare. Un sandvici, o cutie cu ton. Astfel, cu mâinile şi umerii liberi, iau poziţie la „oficiul de plasare a forţei de muncă”: acei 15-20 de metri de trotuar unde fiecare are „locul său fix”.
În picioare, cu faţa îndreptată către maşinile care trec, aşteaptă un patron ocazional: o mică firmă, mai des un privat. O muncă de câteva zile sau de câteva ore. Pentru ceva bancnote.
Fierar, grădinar, tâmplar, zugrav, zidar, fiecare se recomandă cu o meserie. Însă fiecare dintre ei se poate transforma în electrician, instalator, om pentru curăţenie, ajutor la cărat mobilă. Au învăţat să se descurce în mii de meserii. {tefan, de exemplu, a instalat recent o priză electrică într-o casă: 10 euro pentru zece minute. Era pentru prima dată când a făcut o asemenea muncă, însă s-a descurcat. El, de 48 de ani, este fierar profesionist. Este român, la fel ca toţi ceilalţi. La Formello, în schimb, sunt polonezii, la Anzio pakistanezii, În piaţa Mancini din Roma românii şi albanezii. De fapt, în Roma şi în împrejurimi sunt o mulţime de pieţe ale braţelor de muncă.

Fillea Cgil ştie

„Primele au fost cele de pe Palmiro Togliatti şi de la Arco di Travertino”, explică sindicatul Fillea Cgil Roma care a publicat o hartă cu toate trotuarele pe care are loc vânzarea-cumpărarea cu sau fără intermediari. „În ultimii ani s-au înmulţit şi răspândit ca ciupercile după ploaie. Fiind vorba de muncă la negru şi în multe cazuri de clandestini este dificil să se facă o estimare precisă a numărului de persoane care le frecventează.”
„Smorzi”, locurile de întâlnire în care imigranţii se pun în vânzare oferindu-se italienilor care caută un muncitor pentru o zi. Locuri de obicei apropiate depozitelor sau magazinelor de vânzare a materialelor de construcţii (în dialectul roman termenul „smorzo” indică tocmai un magazin de acest tip). „Este o chestiune de comoditate. Constructorul îşi trimite unul dintre subordonaţi să cumpere ceva sârmă, ciment, mortar şi poate şi pe unul dintre noi. În jargon îi spune: du-te şi ia unul din Bangladesh” povesteşte Daniel. {i comoditate pentru italianul fără scrupule înseamnă şi fără facturi, fără asigurare, fără contribuţii şi intermediari. Vânzarea-cumpărarea are de fapt loc în mod direct. În aceste zone, asigură Daniel, „nu există caporali. Pe aceia îi găseşti de la Latina în jos”.

„Eu, eu, eu”

Pentru Ion, Nicolae, Daniel, Stefan şi alţii, toţi cu nume italianizat pentru a facilita relaţia cu cei care-i angajează, dimineaţa se scurge lent. O ţigară, câţiva paşi înainte şi înapoi cu mâinile în buzunar. Sunt unii care fug pe loc, unii care sar, unii care aprind un mic foc. Încearcă să se apere de  frig. De fiecare dată când încetineşte un automobilist apare speranţa şi toţi se îndreaptîă către şofer. Primul „ales” de astăzi este Ion, cel mai mic din grup. Ceilalţi au toţi între 40 şi 50 de ani. Probabil italianul a fost convins de chipul său care transmite încredere. Pielea foarte albă, câţiva pistrui pe obraz. Ochii între verde şi galben. Nu e robust, în fond pentru zugrăvirea pereţilor nu trebuie umeri laţi. Mai târziu, la 7.50, opreşte un camion. Grupul se strânge lângă geam. „Eu, eu, eu”. Marcel va fi cel care va pleca. Este liderul. Veteranul de la acest „smorzo”. Însă este şi cel care se oferă cel mai repede. {i el, spre deosebire de alţii, nu renunţă niciodată la nicio muncă, nici la cea mai grea.

Păcăleli

Muncitorul pentru o zi costă cel puţin 40 de euro. Altfel nimeni nu urcă într-o maşină. „La 6.30 a trecut un domn care căuta un sudor profesionist: 10 ore de muncă pentru 30 de euro. Toţi am spus nu”, povesteşte un tâmplar de 40 de ani. „Este important să se clarifice imediat tipul de muncă şi plata, altfel rişti să fi păcălit”. Din povestirile lor reies multe cazuri de bani promişi şi niciodată primiţi. „Acum un an am lucrat într-o hală din Umbria. Două zile în frig şi ger în zapadă. încă aştept banii pe care mi datorează. încerc să sun zilnic la acel număr de telefon. Însă nu răspunde nimeni”, ne-a mărturisit Ion.

Comunitari

Piaţa sclavilor a luat viaţă cu peste zeci ani în urmă. Mulţi dintre românii de la depozitul de pe via Tiburtina au sosit la finele anilor ’90. Îşi amintesc din acea vreme fuga când sosea poliţia pentru a cere documentele. Fugă care astăzi nu mai este deloc folositoare „pentru că suntem comunitari”. Astfel, când trece pe la 8.50 o maşină a carabinierilor, nimeni nu o ia la fugă. Însă din acele vremuri îşi amintesc mai ales munca. „Până în urmă cu câţiva ani, cel puţin 20 din 30 reuşeau zilnic să urce într-o maşină. Acum nu mai e aşa. şi în ultimele trei luni numărul tot scade. Se întâmplă să lucrezi chiar şi numai 4 sau 5 zile într-o lună” povestesc. În noiembrie au reuşit să câştige puţin mai mult: au fost angajaţi la culesul măslinelor. Câmpiile tiburtine sunt bogate în măslini. Si în cireşi. „Vara este o perioadă mai bună. Sunt multe grădini de îngrijit”.
La 11 dimineaţa la depozitul de pe via Tiburtina nu a mai rămas nimeni. începând cu ora zece au renunţat unul câte unul şi s-au întors acasă. „După acea oră nu mai trece nimeni să ne ia şi ziua s-a dus”. Numai doi au reuşit să-şi câştige o muncă. În celălalt „smorzo”, la câţiva kilometri după în direcţia Tivoli, a mers mai bine: bilanţul este de cinci „angajaţi” din treizeci.

(sursa: Sky Tg 24)