În această primăvară, la 7 aprilie, s-au împlinit patru ani de la tulburările post-electorale de la Chișinău, care au dus la căderea regimului Voronin. Amintesc că alegerile parlamentare din 5 martie 2009 îi dăduseră învingători pe comuniștii lui Voronin. Pe 6-7 martie partidele de opoziție au organizat mișcări de protest, învinuindu-i pe comuniști de falsificarea alegerilor, lucru care mai apoi nu s-a confirmat. Dar acuzația de fals a funcționat, ca și afirmația lui Bush că Irakul deține arme de distrugere în masă.
Tineretul a ieșit în stradă. Însă s-a pomenit atras într-un spectacol a cărui regie nu este înțeleasă nici azi. Lupte violente cu poliția care cedează totuși pozițiile în mod suspect, intrarea gloatelor în Palatele Parlamentului și Președinției, incendierea și jefuirea acestora, distrugerea Declarației de independență, arborarea tricolorului românesc pe acoperiș. Toate aceste acțiuni au fost calificate ulterior drept o înscenare a regimului Voronin, cu scopul de a demonstra existența unei tentative de uzurpare a puterii de stat, cu implicarea României, și a da curs unor acțiuni hotărâte de distrugere a opoziției.
Și într-adevăr, poliția a intrat hotărât în acțiune numai după ce distrugerile și violențele au devenit suficient de vizibile și impresionante, spectacolul fiind fotografiat și filmat din abundență. Au fost bătuți, torturați, violați mai mulți tineri, iar unii și-au pierdut și viața. Dar este foarte straniu faptul că, venind la putere în vara lui 2009, democrații nu au insistat în dezvelirea adevărurilor lui 7 aprilie și nu au dat o lovitură definitivă clanului comunist care era pe cale de a instaura un regim autoritar.
Bănuiala e că noua putere s-a bazat tot pe bani, tot pe corupție, tot pe afaceri ilicite, devenind în felul acesta absolut șantajabilă din partea comuniștilor care au rămas în continuare cu bogățiile și cu imaginea intacte.
Iată ce scrie în acest sens Vitalie Ciobanu în ziarul “Adevărul”: «Dorința noii puteri de a se “aranja” cu sistemul pe care l-a moștenit de la comuniști s-a manifestat în mai multe feluri. A se (re)vedea jalnica prestație a comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din aprilie 2009, condusă de un fost activist civic; conduita iresponsabilă a Justiției, Procuraturii și a Ministerului de Interne, care au nesocotit legea și etica profesională, protejându-și angajații bănuiți de crime, dintr-o proastă înțelegere a noțiunii de demnitate și solidaritate profesională; duplicitatea șefilor de partide, care au continuat să invoce revolta din 7 aprilie 2009 ca sursă de autolegitimare politică, dar în fapt au încurajat inactivitatea organelor de drept.
Astfel, celebrul procuror Zubco a fost ținut cu obstinație în funcție, deși omul nu a rezolvat niciunul din dosarele “grele” ale evenimentelor din 7 aprilie, și doar tăinuirea crimei din Pădurea Domnească l-a pus pe liber. Au scăpat cu fața curată Gheorghe Papuc, Vladimir Botnari, Valentin Zubic, Iacob Gumenița și alți foști șefi de la Interne implicați în reprimarea protestatarilor. Despre vina copleșitoare a ex-președintelui Voronin nimeni nu mai vorbește. A fost uitată de anchetatori și Zinaida Greceanâi – premier în acea perioadă -, care s-a vrut distribuită în rolul lui Pinochet, atunci când a amenințat părinții să-și țină copiii acasă, în caz contrar poliția are ordin să tragă în ei cu mitraliera.»
În felul acesta, revoluția din 7 aprilie s-a transformat într-o farsă jalnică. Am comparat acele evenimente cu G8 de la Genova din 2001. După o zi de violențe în care nu a prea făcut față, poliția italiană a încercat să-și restabilească imaginea șifonată înscenând intervențiia de la școala Diaz, unde au fost comise o serie de acte de violență gratuită. Pentru acel G8 de la Genova o serie de polițiști au fost condamnaț i la proces, ca de altfel și unii protestatari.
Opinia publică italiană nu a prea fost mulțumită de sentințele pronunțate, dar întâmplările acelor zile au fost pe larg descrise și dezbătute în presă și televiziune. Există și filmul “Diaz – Don’t Clean Up This Blood” (filmat în România) care vorbește despre evenimentele de la Genova. Nu, nu doresc să spun că iată, Italia a fost mai de treabă decât Moldova în gestionarea unei situații excepționale, căci poate nici nu e așa. Mi-ar plăcea însă foarte mult să avem și noi un film asemănător cu “Diaz”. Aș vrea să văd filmul “7 Aprilie – nu spălați sângele cela!”, în care moldovenii să-și concentreze toată pasiunea civilă de care sunt capabili.
Să reînvie pe ecran imaginile teribile ale acelei zile, lozincile și înjurăturile țipate, loviturile surde ale bolovanilor în scuturile de plastic ale polițiștilor, flăcările roșii și fumul negru, și tipii care ieșeau din palatele puterii cu computere în brațe… Să fie un film în care să se vadă toată lașitatea lui Voronin care lasă să fie profanate instituțiile și simbolurile statului. Și iresponsabilitatea cadrelor de învățământ care trimit elevii, studenții să protesteze în piață.
Și liderii bravei opoziții care aproape că nu fac nimic ca să oprească escaladarea violențelor. Și niște înțelegeri secrete între marii mahări ai dreptei și stângii moldovenești după liniștirea apelor. Și ridicolele monumente ridicate în onoarea tinerilor care s-au jertfit. Și, spre final, ca o încoronare a farsei politice moldovenești, vânătoarea de mistreți din Pădurea Domnească… Ar fi un film extraordinar. Un film de care avem nevoie.
Victor Druță
