Festivalul de la Sanremo din anul acesta mi-a părut deosebit de frumos. Nu spun de fapt nimic original, l-a lăudat toată lumea. Fabio Fazio şi Luciana Litizzetto au fost deosebit de inspiraţi, reuşind să aducă pe scena de la Ariston şi muzica clasică, şi satira socială, şi muzica uşoară cea mai diferită.
Dar mare mi-a fost frica că "Elio e le Storie tese", ajunşi în finală împreună cu Modà şi Marco Mengoni, vor lua premiul întâi al festivalului de la Sanremo.
Recunosc că muzica lor nu mi-a plăcut, că mesajul lor, fie şi democratic, şi mai nu ştiu cum, nu l-am înţeles, după cum nu am înţeles nici genialitatea pe care alţii ar fi întrezărit-o în falsele bărbii ale interpreţilor. şi deci, în timp ce juriul decidea învingătorul, mi se părea că mă aflu în vecinătatea unei catastrofe de proporţii grandioase.
Dacă Elio va lua premiul întâi, îmi ziceam, eu nu voi mai respecta această ţară. Pentru că ştiu că absurdităţile debitate de muzicanţii ăştia nu plac de fapt nimănui. Dar toţi le laudă ca pe hainele cele noi ale împăratului pentru ca nu cumva să fie bănuiţi de ignoranţă şi prostie. Cum se poate să ai atâtea cântece frumoase şi să premiezi nişte şarlatani şi nişte saltimbanci? Cum? Păi foarte bine.
Trebuie să-mi dau seama, îmi ziceam, că părerea mea despre Italia de multe ori e idealizată. Italia este şi Berlusconi care urcă pe scenă şi o întreabă pe doamna care-l întâlneşte câte orgasme poate avea şi la ce interval de timp, iar doamna îi zâmbeşte flatată de marea atenţie care i se acordă, şi tot Italia sunt needucaţii care stau pe scaune de unde nechează obraznic şi aplaudă frenetic glumele porcoase ale Cavalerului.
Apoi Italia mai este şi greu suportabila dulcegărie a două personaje care îşi schimbă, tot pe scena de la Ariston, bileţele de dragoste cu mesaje pentru spectatori. Să-l mai adaug aici şi pe Papa care-şi dă demisia şi voi avea tabloul complet al unei ţări în derivă, fără cârmaci şi fără busolă. Deci, s-ar putea ca Elio să învingă în această climă de profundă decadenţă… Aş fi acceptat, mă gândeam, să învingă şi Modà. Dulcegi şi ăştia, cu visurile lor ca animalele să vorbească, dar cel puţin nu decadenţi…
Atunci când Luciana Litizzetto a anunţat victoria lui Marco Mengoni, am simţit o bucurie acută şi am bătut involuntar din palme! "Essenziale" mi-a plăcut mult, un cântec modern, nuanţat, complex, o gură de aer pentru mine, ca să suport Italia mai departe! Am felicitat deci Italia din toată inima, bucuros că a evitat cu înţelepciune o catastrofă de care ea probabil nici nu-şi dădea seama.
Mistreţii noştri
Cu permisiunea cititorului, voi reveni la berbecii noştri naţionali, la catastrofele deloc imaginare ale Moldovei mele. După cum am scris în articolul "De ce ne temem de mistreţi", vânătoarea din Pădurea Domnească la care au participat mai mulţi ştabi şi la care vânătoare a fost împuşcat tânărul Sorin Paciu, a însemnat pentru clasa politică moldovenească o catastrofă.
Efectele acelei vânători continuă să apară. O serie de înalţi funcţionari a demisionat, a fost constrâns să se retragă şi Vlad Plahotniuc, zis "Păpuşarul", care deţinea funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului şi care se zice că, fiind milionar, trăgea din umbră sforile politicii moldoveneşti.
Dar demisia sa încă nu înseamnă că puterea reală nu i-ar aparţine. În aceste condiţii la orizont se profilează o criză de guvern şi nişte anticipate. Premierul Filat a declarat că partidul său iese din Acordul actual al alianţei de guvernământ şi cere semnarea unui alt acord. Ar fi frumos ca Filat să reformeze într-adevăr Alianţa, care nu prea are alternative politice. şi să scape nu numai de Plahotniuc, dar şi de primitivul algoritm, care presupune împărţirea de către partide a tuturor funcţiilor din stat, chiar şi a celor mai mărunte, conform procentului de voturi luate în alegeri.
Într-un fel sau altul criza politică de la Chişinău va fi depăşită. Nu se ştie însă când şi cum va fi depăşită sărăcia şi pustiirea care răvăşesc satele moldoveneşti. Un italian din Moldova, Nicola Baldassari, a publicat pe facebook o istorie moldovenească înfiorătoare. E vorba despre o femeie care merge într-o dimineaţă la cimitir ca să viziteze un mormânt al unui apropiat. Dă acolo de o groapă deschisă, cu un sicriu scos afară. Mortul era alături, decapitat. Înspăimântată, femeia aleargă în sat şi povesteşte sinistra întâmplare. S-a dovedit în continuare că mormântul şi cadavrul au fost profanate pentru nişte dinţi de aur…
Sărăcia şi foamea sunt urâte şi amorale. Mai urâte decât orice cântec urât de la Sanremo. Mai amorale, mai obscene ca prostituţia. Lupta cu sărăcia ar trebui să fie prima lozincă a tuturor politicienilor moldoveni. "Îmbogăţiţi-vă!". Îndemnul acesta nu vizează doar buzunarul.
A trăi decent înseamnă a nu fura cablurile de aramă de la căile ferate, a nu dezgropa cadavre ca să le scoţi dinţii, a nu întinde o mână cerşetoare în public. Dezrădăcinarea sărăciei e o problemă globală. Rezolvarea ei ar fi mai frumoasă ca un cântec, mai frumoasă ca "Essenziale", mai frumoasă ca "Vai pensiero".
De dragul dezrădăcinării sărăciei aş fi în stare să mă jertfesc ascultând un concert întreg de "Elio e le Storie tese".
Victor Druţă
