Sfârşitul anului 2012, începutul lui 2013 mi-au părut să fie un timp foarte luminos. Minunat de luminos. Nu am înţeles bine de ce. Poate de aceea l-am reascultat pe Tudor Gheorghe cântând poezia lui Ioan Alexandru, „Lumină lină”, care îmi place în mod deosebit. Poate de aceea mi-au venit din România două fiice, cu care am colindat parcurile Romei.
Poate de aceea fetele mele s-au dus singure să vadă Napoli şi s-au întors de acolo încântate de miraculoase culori, de bunăvoinţa napoletanilor, de rufele întinse pe funii de la un bloc la altul; iar eu, privind fotografiile pe care le-au făcut ele, am pronunţat fraza: „Aceşti chiloţi femeieşti ce flutură sub cerul albastru, într-o stradă strâmtă dintr-un cartier sărac, lângă un poster cu Marilyn Monroe, sunt cel mai sublim manifest al Luminii!” Fetele au râs, iar eu m-am felicitat pentru o frază care îmi dovedea în secret că încă mai sunt viu şi plin de inspiraţie.
Ori poate, m-am gândit, senzaţia aceasta stranie că lumina din lume a devenit mai multă vine şi de la luminoasa impresie pe care mi-a dat-o Roberto Benigni cu show-ul său „La più bella del mondo”? Mi-a plăcut enorm! Ce frumos din partea lui să vorbească unui popor încolţit de criză şi dezamăgit de politicienii avizi şi corupţi despre frumuseţea Constituţiei şi nobleţea angajării politice! Iată, mi-am zis, poziţia justă a înţeleptului.
Nu să critici de dragul criticii, dar să arăţi poporului adevăratele comori pe care le are şi pe care urmează să le păstreze cu sfinţenie – o republică bazată pe nişte legi constituţionale admirabile şi exemplul părinţilor fondatori, de orientări politice foarte diferite, dar uniţi în marele lor respect pentru om şi dragostea pentru Italia. Privindu-l cu ochii umezi pe luminosul Benigni, l-am considerat învăţător ca şi mine, angajat să explice cu pedagogică răbdare, unor copii care nu ştiu sau au uitat, cum stau lucrurile în lumea asta.
Şi mi-am amintit de cum desenam şi eu cândva, cu creta pe tablă, contururile Italiei şi potcoava Carpaţilor: „De aici, din Italia, vine Traian, trece Dunărea şi îi învinge în luptă pe daci. Şi de atunci se vorbeşte pe pământurile noastre limba latină, pe care noi o numim română, adică romană, adică limba Romei… „
Istoria mă emoţiona, gesticulam larg, mă plimbam transportat prin clasă, argumentam cu analize etimologice, apoi mă aşezam obosit pe scaun la masa învăţătorului şi îmi treceam mâna pe frunte. „Victor Andreievici, v- aţi măscărit pe faţă de cretă…”, îmi zicea vreo fetiţă, în timp ce dracii de băieţi se umflau de râs…
Trăgând cu ochiul la cele ce scriu şi văzând că încerc să argumentez teoria creşterii cantităţii luminii în lume, soţia mea a venit cu o ipoteză surprinzătoare: „Dar poate că ai senzaţia unui exces de lumină datorită faptului că te-am dus într-o zi la biserică şi te-am făcut să asculţi un concert de muzică religioasă? Biserica deschide sufletul omului şi lumina intră şuvoi. Ei, ce zici?..”
Pentru un ateu înrăit ca mine, a fi bănuit de credinţă în Dumnezeu e o ofensă neiertabilă. Dar adevărul e că acel concert din modesta biserică San-Matteo din Casal Morena mi-a plăcut. Şi ascultând vechi cântece de Crăciun, privind la feţele oamenilor buni care se luminau ascultând corul şi solistele, m-am gândit că, poate, am pierdut mult de la faptul că nu am fost dus de mic la biserică.
Biserica de la noi din sat fusese închisă de sovietici şi pe vremea când eram eu copil era un templu abandonat, în ruină. Mă fascina doar ca un vestigiu al unui trecut îndepărtat. În curtea ei creşteau buruienile şi păştea priponită o capră cu ochi melancolici. Cum ar fi fost viaţa mea dacă ascultam de mic psalmi şi litanii? Aşa mă întrebam în timp ce cânta o frumoasă soprană cu părul curgându-i într-o cascadă de cârlionţi luminoşi pe umeri. Şi mă mai gândeam că adevăratul Dumnezeu nu e în ceruri, ci mereu între oameni. Se ascunde într-un zâmbet, într-o facere de bine, într-o notă muzicală. Ieşind din biserică, am scuturat de pe mine aceste erezii.
Totuşi, lumina lină din lumină nu m-a lăsat în pace. În primele zile ale anului m-a scos din casă şi m-a purtat prin Roma. M-a făcut să intru în vechea biserică San Clemente, pe lângă care trecusem mai înainte de nenumărate ori fără să simt vreun minim imbold de a-i trece pragul. Am descoperit că acest lăcaş păstrează moaştele sfântului Chiril, întemeietorul alfabetului slav, care a fost folosit secole la rând şi de limba noastră şi cu care am învăţat şi eu a scrie. Am descoperit minunate fresce şi mozaicuri.
Lumina m-a călăuzit apoi în Basilica dei Santi Quattro Coronati, foarte veche, unde am ascultat un grup de călugăriţe interpretând cântece pline de o divină lumină. Am mers mai apoi la San Giovanni, am intrat în Sancta Sanctorum. Dacă v-aş spune că am ridicat în genunchi Santa Scala, nu mă veţi crede – şi veţi avea perfectă dreptate. Pentru că în „sfintele” mele pelerinaje nu credinţa e cea care mă interesează, ci luminoasele ei efecte estetice colaterale.
În 6 ianuarie am mers pe colina Palatinului şi în Forul Roman. A fost o zi cu un cer albastru profund, lumina ţâşnea şi din pietrele caldarâmului. Prin Forurile Imperiale se plimba Befana cu mătura, pe bicicletă. Am dat 12 euro şi am intrat în Forul Roman. Am făcut vreo 200 de fotografii pline de lumina antichităţii.
Anul începe bine, mi-am zis. În februarie vin alegerile şi nutresc luminoasa speranţă că Italia va alege ce e mai bun. …Şi în Moldova, mă veţi întreba, ce se mai întâmplă? A, nimic deosebit. Atât doar că nişte preoţi i-au blestemat pe toţi smintiţii care serbează Crăciunul pe nou, la 25 decembrie, dar nu pe vechi, la 7 ianuarie, să ardă în focul iadului, în vecii vecilor. Ca să vezi, şi preoţilor moldoveni le place antichitatea.
Între timp populaţia, ca nu cumva să păcătuiască, serbează Crăciunul şi pe 25 decembrie, şi pe 7 ianuarie. Şi serbează Anul Nou şi pe 31 decembrie, şi pe 13 ianuarie. Şi nu-i bun?
Stimaţi cititori, vă doresc un an nou frumos şi luminos.
Victor Druţă
