A venit în Italia în 2001, dar a plecat din țară imediat după Revoluție. A văzut zeci de țări, în multe a locuit și lucrat, pentru ca apoi să se oprească în Italia, unde se afla și fratele său. Mihăiță Cojocariu, 52 de ani, din Iași, stabilit la Ivrea, în Piemonte, a răspuns, pentru agenția Diaspora Azi, la întrebarea „Ce crezi că ar trebui să se schimbe în România pentru ca românii din diaspora să se întoarcă acasă”. Pentru a înțelege cum s-ar putea întoarce, trebuie înțeles mai întâi de ce au plecat. Răspunsul își are originea în zilele Revoluției, în decembrie 1989.
«Ca să răspund la întrebare, ar trebui să înţelegem de ce au emigrat cele 4 milioane de români în decursul celor 27 de ani. Mai ales după 2007… Peste 3 milioane în 10 ani, dacă statisticele sunt reale. Eu fac parte din acei 500-600.000 care au reuşit să plece înainte. Cu costurile de rigoare…
De 16 ani în Italia… Cum a trecut timpul…
De ce am plecat? Şi de ce au plecat şi cei ca mine în acei ani sau mai devreme? Înainte să răspund, o să fac o mică paranteză, mai mult personală. Am văzut poate altfel libertatea imediat după 22 decembrie 1989. Am fost activ în acele zile. Am reuşit să intru în Casa Pătrată în jurul orei 14.30, cu ajutorul unui amic care era pus să păzească una din intrări, Fane Coțofanu. Era încărcător-descărcător la magazinul alimentar unde lucra mama. Am ajuns până şi pe balcon, dar nu am stat mult. Am plecat dezgustat de ceea ce am văzut înăuntru: 70% din „eroi” furau, tot ceea ce găseau… La plecare, Fane mi-a spus să rămân, să mă înscriu pe nu ştiu ce listă. Nu am vrut. Dacă m-aş fi înscris, aş fi fost şi eu un „erou” al „Revoluţiei” cum este el acum. Oricum, am mai pierdut câteva nopţi (era un frig cumplit) pe străzi.Se făcuseră baraje pentru prinderea foştilor lideri comunişti locali.
În ianuarie aveam deja paşaport. Ce bucurie! Puteam ieşi din ţară… Şi am ieşit imediat. În Turcia! La nişte prieteni pe care-i cunoscusem la revelionul din ’88 făcut la Mamaia… Ne împrietenisem în hotelul unde eram cazaţi. Am fost musafirul lor aproape 2 săptămâni, apoi au venit şi ei în Iaşi. Am rămas prieteni şi acum, după atâţia ani. Ne auzim din când în când. Asta a fost începutul… libertăţii.
Sunt un norocos, sincer! În timp am reuşit să vizitez încă 58 de ţări. Cred că este cea mai mare realizare. Au fost țări în care m-am „oprit” mai mult. Austria, 6 luni, în 1991. Apoi Germania 2 ani, 1992-1994. China… Am fost de 7 ori. Aproape doi ani pe teritoriul său. Apoi Malta. Doi ani şi acolo, 1997-1999. Practic, în România am stat 4 ani din 1990 până în 2001. Restul, mai mult plecat.
Am reuşit să cunosc… omul român, altfel în străinătate, în acei ani! Diferit total de cel care era în ţară. Mult mai rău. Şi mult mai periculos… Cel puţin în anii petrecuţi în Germania. Nu mă aşteptam, sincer… Încet, am început să rup legăturile cu ei. Eram împreună cu fratele meu şi încet, încet ne-am izolat de ei. Am găsit de lucru, undeva în Durren, lângă Koln şi ne-am văzut de treaba noastră, fără prea multe tangenţe cu alţi români. Doar cu câţiva prieteni apropiaţi. Întoarcerile în ţara, după fiecare drum făcut, erau un chin. Parcă intram într-un tunel, fără lumină… Diferenţa între noi şi ei, cei de unde mă întorceam era uriaşă… În toate aspectele. La noi cenuşiu, la ei totul colorat! La noi mizerie, la ei curat! La noi balamuc, la ei totul ordonat. În plus, acea tristeţe pe faţa oamenilor… Asta m-a marcat până în 2001. Liberi, dar trişti… În acei ani rar vedeai pe cineva zâmbind pe stradă. Îmi trebuiau câteva luni bune pentru a mă obișnui.
Îmi amintesc de discuţiile cu prietenii pe vremea studenţiei înainte de 1989. Ce am fi putut face noi dacă nu am fi fost constrânşi să trăim în acel regim totalitar! Ce ar fi putut fi România ca ţară liberă… Și iată. Trecuseră deja 10 ani și nu se schimbase cam nimic. Aceeaşi vorbărie, aceleaşi poveşti, aceeaşi mentalitate.
În ’96 mama a avut un ictus şi am avut ocazia să fac cunoştinţă şi cu sistemul sanitar românesc. Nu au reuşit să amelioreze deloc boala. După nici un an, mama s-a dus. Apoi, fiica cea mică a fratelui meu (avea 18 luni) a inhalat o boabă de fasole albă (se juca într-un parc…) Fasolea a intrat pe calea respiratorie… Imediat am dus-o la spital. Degeaba! Cu toate plicurile date tuturor, de la infirmiere la medici. Nu au făcut mai nimic să o salveze. Trei zile de chin… Atunci am decis cu fratele meu că trebuie să plecăm… Definitiv ! Mai aveam de crescut doi copii… Fata mea şi băiatul fratelui meu… Asta a fost „bomboana pe coliva” în cazul nostru.
Am plecat fără să ne uităm înapoi… Ce s-a schimbat în cei 16 ani de când suntem aici? Mentalitatea celor de acasă? Nu! Nici nu am pretenţii la aşa ceva. Este şi greu… Nu ai cum să schimbi mentalitatea cuiva care nu vrea… Mentalitatea se schimbă în ani, şi doar dacă locuieşti departe de ţară. Noi, chiar dacă ne-am întoarce nu am reuşi să schimbăm ceva din acest punct de vedere.
Corupţia? Greu şi aici. Atâta timp cât ea porneşte de la femeia de serviciu, paznic, ospătar, asistentă medicală, funcţionar… Toţi întind mâna după ceva în plus peste salariul pe care-l au. De asta şi cei care conduc România nu-şi fac probleme. O văd ca pe ceva normal. Şi poate şi de asta cei de jos permit aşa ceva Fiecare după poziţia pe care o are în societate!
Infrastructura. Schimbări majore în ţară ? Un pic mai bine decât în 2001, într-adevăr. Însă, departe, departe de ceea ce avem aici. Şi, vor mai trece minim 20 de ani (ca să fiu şi eu un Brucan…).
Sistemul sanitar. Cred că mai rău că acum 16 ani! Şi pentru noi, asta este esenţial pentru o eventuală întoarcere în ţară. Sistemul de învăţământ, aici, chiar zâmbesc. Sunt fericit că fiică-mea a studiat aici, terminat un bun liceu în Ivrea, acum este studentă la o facultate tot în Ivrea. Şi învaţă! Fără plicuri sau cadouri pentru profesori. Iar când va termina, sunt sigur că va fi pregătită pentru ceea ce vrea să devină. (zâmbesc, deoarece am amici care îmi spuneau că şcoala românească actuală este de o calitate mult superioară şcolii italiene).
Nu intru în discuţii despre religie sau politică… Cu toate că aş avea multe de spus ! Nu intru în discuţie nici despre salariile din ţară… Nu suntem în Italia din cauza situaţie materiale. Atât eu cât şi fratele meu ne-am descurcat binişor în ţara cât să avem o viaţă decentă. Şi cred că ne-am descurca şi dacă ne-am întoarce. Dar… pentru noi este deja prea târziu. Copiii noştri sunt mai mult italieni decât români. Au crescut aici, au prietenii aici. Viaţa lor este aici. Şi a noastră alături de ei.»
Sorin Cehan
